Tristeţi stradale

Nu vreau să fiu rea, dar punându-ma de fiecare dată la adăpostul şicanelor cotidiene îmi asum falsitatea. Pentru că mi se pare prea grea povara de a-i asculta pe unii cum vorbesc despre viaţă şi proiecte fără a avea habar, fără a da seama de intuiţie sau cunoştinţe (cum i se zice în breaslă, background) şi de multe ori oscilând între semnificaţiile termenilor presăraţi ca piperul în discurs. Iar reprimarea legitimă până la un punct a imaginii derapajelor din societatea noastră postcomunistă, integrată şi redefinită devine, în cele din urmă, forţată.

Nu sufăr de sentimentul de nedreptate. Nu sunt interesată de ierarhii şi cu atât mai puţin de ecusoane şi cărţi de vizită. Vorbesc cu oamenii, mă împrietenesc, îi tachinez şi provoc, ies la cafea. Ne alegem. Asta e frumos în prietenii: alegerea reciprocă. La nivel macro, nu mai funcţionează. Nu alegi şi nici nu eşti ales când vine vorba de instituţii, societate şi, mai nou, de "job". Lipseşte de ambele părţi miza. Instinctul de a construi.

Ce vreau eu sa va spun aici nerăsfăţându-mă este că sunt tristă. Atenţie, nu deprimată! Tristă pentru oamenii care îmi lasă amintire o carte de vizită cu design de manager, adeseori în limba lui Beckett (na, ca nu am scris Shakespeare) şi cinci minute de monolog în care "decât" este, cu încăpăţânare, oricare al doilea cuvânt (pe modelul lui fucking). Tristă pentru Şimonca care nu mai are unde scrie, aidoma câtorva (nu mulţi, admit) jurnalişti de calibru, dispăruţi, notaţi pe listele negre ale politicienilor şi mogulilor (listele comune, vreau eu sa zic şi adica de ce să nu zic) ori lăsaţi pe margine. Tristă pentru oamenii mei dragi care poartă acum un război fără cuceriri (de nici o parte) şi pentru care aş construi un bunker. Sau o altă ţară. Tristă pentru că avem în dicţionar cuvântul patrie. Şi în Constituţie conceptul de cetăţenie, deşi lipseşte cronic (chiar în textul constituţional) comunitatea de cetăţeni.

Şi mai sunt tristă pentru că: am momente în care renunţ, înjur, îmi pun problema nedreptăţii sociale, dar n-aş vota stânga în vecii vecilor (Amin), sunt cel puţin câte zece câini ai nimănui şi deci ai tuturor (asta e dilema mea: sunt un bun comun, ca spaţiul verde de la bloc, de aceea li se zice comunitari?) pe fiecare stradă, unul pentru fiecare groapă din asfalt, am un gol organic în uşurătatea de a-mi face iluzii, concursurile la TVR şi RRA sunt nişte puneri în scenă, miros a spital cu pereţi scorojiţi, deşi am făcut duş de două ori pe zi de săptămâna trecută când am mers să îmi văd o prietenă în spital. Şi pentru că mama a tăiat vişinul cel stâng şi bătrân. Şi pentru că obosesc indiferent de cafea.

Şi mai sunt tristă pentru că nu îmi mai pun nervii la bătaie când încerc să conving Protecţia Copilului să îi ia în grijă pe cei doi fraţi de pe bulevardul Magheru care aveau trei, patru ani şi acum au 15, 16 şi încă îmi cer un covrig sau poate că ei îmi cer grija (de ce nu păsarea?) ori un zâmbet ori pur şi simplu să fie şi ei parte din lumea noastră, aşa urâtă şi grăbită cum e ea. Iar astăzi mi-am pierdut (oare unde, că acasă nu e) impulsul sarcasmului dozat şi am ascultat fără reacţie cum eram apostrofată că i-am încurcat pe Shakespeare şi Ionesco, atribuindu-i celui din urmă Macbett. Şi doar aveam replică, pentru că mi se întâmplă a doua oară! Satira ionesciană, omul dispensabil în istorie, invoca-l-aş chiar pe Tolstoi! Dar nu am zis nimic. Am obosit în ciuda celor trei cafele şi doar m-am întristat.

Dar tristă şi cel mai tristă sunt pentru că am ajuns în momentul în care îmi este imposibil. Nu mai am răbdare.