Despre impostura

Am pornit pe acest drum incercand sa ma dumiresc eu insami de unde incrancenarea de a face presa. Nu am avut nicio experienta edificatoare, presa, atat cat am profesat-o, nu m-a aventurat intr-o lume care sa capete trasaturile mele, ba chiar am avut un divort in tacere, cu martori care nu ne stiau pe niciuna dintre noi. Nu ne-am impartit la final fotografiile, nici cartile si nici nu am ramas prietene. Daca ma uit la ea, la presa, nu recunosc nimic din vechiul mariaj. Pentru ca ar insemna sa imi recunosc neputinta de a fi lasat ceva din mine pe acolo pe unde am trecut.

Si totusi. Presa este ceea ce stiu eu sa fac. Nu am mutat nicioadata muntii din loc, cu niciun articol. Pentru ca muntii se cer lasati acolo unde este rostul lor. Nu am crezut nicioadata ca ziaristul este chemat sa judece, sa eticheteze, sa creeze revolutii, spasme ori revelatii istorice. Nici ca depesa trebuie sa mizeze pe senzatii. Am privit intotdeauna munca de jurnalist ca pe o provocare intelectuala. Mecanismele, conexiunile, conjuncturile, mizele sunt obiectele de lucru ale unui ziarist, nu simplul fapt, oricat de monstruos ar fi el (in sensul pur etimologic, de iesire din forma). Pentru ca presa sa fie asumata ca profesie, trebuie sa ne stim locul, care este prin excelenta cel al intervalului. Orice derapaj, inspre autoritate ori, din contra, inspre vox populi, lasa intervalul gol. Asa apare impostura.

Cand presa nu isi mai defineste locul si rolul, cand din ea raman doar tentaculele care se intind si se infiltreaza, ziarele mor fara memorie. Eu nu stiu sa fiu un astfel de ziarist tentacular. Nici nu vreau sa fiu o"specie", in loc de a miza pe profesie.

Poate de aceea de cate ori privesc spre munti, ei inca sunt acolo. Si este bine sa fie asa.