Mi-am facut bagajele, doua valize, un sac pe umar, Picasso surazand si iata-ma:
http://kairost.wordpress.com
Evident, stiti cum e, era nevoie de o schimbare in viata mea. Dar, ca orice schimbare, zidul de iluzii trebuie purtat si ingrijit. Asa ca va rog sa ne intalnim si in noua mea casa, o veti recunoaste dupa Prietenia maestrului P., daca urmati timpul.
luni, 13 septembrie 2010
Prima mea zi de scoala a fost intr-o miercuri
Prima mea zi de scoala a fost cea de-a treia. Sa nu credeti ca aveam vocatia rasturnarilor de sens. Intuitia absurdului a venit mult mai tarziu, la cea dintai si permanenta de atunci dezradacinare: plecarea de acasa, locuirea in case straine, instinctul de conservare a ceea ce credeam ca e propriul meu, de fapt, mica valiza in care imi indesasem imaginea alor mei, parinti, bunici si vecini laolalta cu soba pe care o voi reconstrui intr-una dintre zilele mele bune.
Precipitata, invatatoarea, care avea zambetul tatei si fusta gri, a recreat ad-hoc un careu doar pentru mine. Am marturie o fotografie datata 1986, in care se vede copilul cu bretonul dorit de mama fortand intrarea intr-un grup de care nu aprtinea in mod firesc. Grimasa lor si stinghereala mamei au disparut cu totul in mirosul de creta de care m-am indragostit imediat. De atunci imi plac peretii usor asimetrici, albi, ca o bucata de creta care stie cum arata vorbele.
Nu aveam ghiozdan, dar tata apucase sa ma inarmeze cu un stilou de culorea visinei scuturate. Bietul tata, pesemne ca era una dintre tentativele lui de a-mi rezista cresterii, convins fiind ca timpul nu poate trece doar peste mine, ignorandu-l pe el. Si-a spus, iarasi pesemne, pentru ca este una dintre intrebarile pe care n-am avut timp sa i le mai pun, ca este una dintre copilariile mele, ca ma va lasa pentru o zi la scoala, sa ma vindec singura de moft.
Aveam 6 ani. Prietenii mei de joaca aveau 7 sau chiar 8. Ca atare, ei au fost inscrisi la scoala, iar eu urma sa mai cresc. Sau sa astept ca timpul sa ma poarte si pe mine in geografia lui. Sa fi intuit cat de crunta este pierderea timpului si sa fi incercat de atunci sa fiu cu un pas inaintea lui? Daca este asa, atunci, ei bine, nu am reusit. Suntem, inca de atunci, amandoi in interval: ne aproximam, venim unul in preajma celuilalt, dar prieteni sau adversari inca nu am devenit. Polemica lipseste cu desavarsire in aceasta relatie.
Nu am mancat, nu am vorbit, nu am ghicit formele norilor, nu am eliberat fluturii din colivie trei zile, pana ce mama, exasperata, nu m-a luat de mana si m-a tarat, realmente, in curtea scolii. Am asteptat-o cateva minute in curte, cu stiloul visina in mana, si s-a intors insotita de invatatoare si de 18 copii, dintre care 11 fetite cu panglica in par. Oranduiti pe o treapta, mi-au cantat imnul si apoi, in mijlocul lor, am intrat in incaperea aceea alba, cu creta care stia cum arata cuvintele.
Tata a imbatranit in acea zi, ziua in care mi-a incredintat caseta cu Led Zepellin. Ea, doua volume Ponson du Terrail, prima poezie recitata la serbare, singura poezie care exista scrisa de un tata, sunt lucrurile de la el pe care le-am pus in valiza. Altceva nu am luat, pentru ca nu mai era nimic de luat.
Astazi, luni, a fost prima zi de scoala. Aletheia mi-a zambit complice, ridicand mana in semn de salut, inainte ca timpul sa mai puna un semn pe mersul meu. Si nu, nu ne-am impacat, ca doi vechi oponenti de tinerete.
Precipitata, invatatoarea, care avea zambetul tatei si fusta gri, a recreat ad-hoc un careu doar pentru mine. Am marturie o fotografie datata 1986, in care se vede copilul cu bretonul dorit de mama fortand intrarea intr-un grup de care nu aprtinea in mod firesc. Grimasa lor si stinghereala mamei au disparut cu totul in mirosul de creta de care m-am indragostit imediat. De atunci imi plac peretii usor asimetrici, albi, ca o bucata de creta care stie cum arata vorbele.
Nu aveam ghiozdan, dar tata apucase sa ma inarmeze cu un stilou de culorea visinei scuturate. Bietul tata, pesemne ca era una dintre tentativele lui de a-mi rezista cresterii, convins fiind ca timpul nu poate trece doar peste mine, ignorandu-l pe el. Si-a spus, iarasi pesemne, pentru ca este una dintre intrebarile pe care n-am avut timp sa i le mai pun, ca este una dintre copilariile mele, ca ma va lasa pentru o zi la scoala, sa ma vindec singura de moft.
Aveam 6 ani. Prietenii mei de joaca aveau 7 sau chiar 8. Ca atare, ei au fost inscrisi la scoala, iar eu urma sa mai cresc. Sau sa astept ca timpul sa ma poarte si pe mine in geografia lui. Sa fi intuit cat de crunta este pierderea timpului si sa fi incercat de atunci sa fiu cu un pas inaintea lui? Daca este asa, atunci, ei bine, nu am reusit. Suntem, inca de atunci, amandoi in interval: ne aproximam, venim unul in preajma celuilalt, dar prieteni sau adversari inca nu am devenit. Polemica lipseste cu desavarsire in aceasta relatie.
Nu am mancat, nu am vorbit, nu am ghicit formele norilor, nu am eliberat fluturii din colivie trei zile, pana ce mama, exasperata, nu m-a luat de mana si m-a tarat, realmente, in curtea scolii. Am asteptat-o cateva minute in curte, cu stiloul visina in mana, si s-a intors insotita de invatatoare si de 18 copii, dintre care 11 fetite cu panglica in par. Oranduiti pe o treapta, mi-au cantat imnul si apoi, in mijlocul lor, am intrat in incaperea aceea alba, cu creta care stia cum arata cuvintele.
Tata a imbatranit in acea zi, ziua in care mi-a incredintat caseta cu Led Zepellin. Ea, doua volume Ponson du Terrail, prima poezie recitata la serbare, singura poezie care exista scrisa de un tata, sunt lucrurile de la el pe care le-am pus in valiza. Altceva nu am luat, pentru ca nu mai era nimic de luat.
Astazi, luni, a fost prima zi de scoala. Aletheia mi-a zambit complice, ridicand mana in semn de salut, inainte ca timpul sa mai puna un semn pe mersul meu. Si nu, nu ne-am impacat, ca doi vechi oponenti de tinerete.
Cand jurnalistii sunt "ai sai"
Sorin Ovidiu Vintu este poet. Si prieten de nadejde, intrebati pe cine vreti sau mai bine pe un alt poet, gurmand, sau chiar pe autorul de proza science-fiction care intelege ca nimeni altul lirica scrisa pe ponton. Paranteza: am in minte, in contururi cat se poate de autentice, imaginea lui Vintu, la mosia din Delta, avand in fata un venerabil academician, in pozitie de drepti pe ponton, cu vantul suflandu-i suvitele ramase din tineretea boema si buzunarele, ele noi, de la pantaloni. Tabloul mi s-a povestit candva si vine la pachet cu orice evocare a lui Vintu - termenul e cat se poate de nimerit: Vintu este evocat, precum odinioara Stefan cel Mare de carturari.
Am refuzat sa scriu despre Vintu si recenta aventura a poetului. Exista o limita care, transgresata, ma pozitioneaza intr-un registru cu care nu am nimic de-a face. In acest caz, nu atat dulaii latrand de dragul latratului, Stelian Tanase, OTV in direct, Gadea@co, au definit limita. Toate acestea vin cumva din incapacitatea imaginatiei (lor) de a masca camarila din jurul lui SOV. Singura mea curiozitate tinea doar de atribuirea tezelor: cine va spune ca SOV este un bun capitalist prins in sistemul panoptic al tiranicului presedinte, cui i se va da intaietate in teoria perdelei de fum (Vintu fiind o victima inocenta a greselilor de guvernare)? Pentru buna regula, Stelian Tanase si Bogdan Chireac.
Revenind: cu latratul ca zgomot de fond al actului jurnalistic m-am deprins: am o imunitate foarte simpla pe care o recomand tuturor: cartea din raft. Deci nu latratul mi-a indicat limita suportabilitatii. Nu, a fost ceva mai subtil, cumva in afara circului oficial despre care nu mai pot vorbi cu demnitate.
Au fost doua cuvinte care functioneaza ca grila de lectura pentru tot restul: "Jurnalistii mei,(nu inchinati Realitatea TV nimanui)". Pana la urma, Vintu, cu cinism, ne-a spus tuturor cum stau lucrurile si la ce sa ne asteptam de la postul lui, jurnalistii si analistii lui, academicienii si, sa nu uitam, scribii lui.(Va urma)
Am refuzat sa scriu despre Vintu si recenta aventura a poetului. Exista o limita care, transgresata, ma pozitioneaza intr-un registru cu care nu am nimic de-a face. In acest caz, nu atat dulaii latrand de dragul latratului, Stelian Tanase, OTV in direct, Gadea@co, au definit limita. Toate acestea vin cumva din incapacitatea imaginatiei (lor) de a masca camarila din jurul lui SOV. Singura mea curiozitate tinea doar de atribuirea tezelor: cine va spune ca SOV este un bun capitalist prins in sistemul panoptic al tiranicului presedinte, cui i se va da intaietate in teoria perdelei de fum (Vintu fiind o victima inocenta a greselilor de guvernare)? Pentru buna regula, Stelian Tanase si Bogdan Chireac.
Revenind: cu latratul ca zgomot de fond al actului jurnalistic m-am deprins: am o imunitate foarte simpla pe care o recomand tuturor: cartea din raft. Deci nu latratul mi-a indicat limita suportabilitatii. Nu, a fost ceva mai subtil, cumva in afara circului oficial despre care nu mai pot vorbi cu demnitate.
Au fost doua cuvinte care functioneaza ca grila de lectura pentru tot restul: "Jurnalistii mei,(nu inchinati Realitatea TV nimanui)". Pana la urma, Vintu, cu cinism, ne-a spus tuturor cum stau lucrurile si la ce sa ne asteptam de la postul lui, jurnalistii si analistii lui, academicienii si, sa nu uitam, scribii lui.(Va urma)
joi, 9 septembrie 2010
Locuire
Dimineata a debutat cu o voluptate minora, regasirea unui autor din biblioteca a carei incapere cu scarita patata de vopsea il gazduia. Pe autor il cheama Jókai Mór. Dar nu despre el este vorba. Nici despre memoria scurtcircuitata si devenita afectiva. Pardonabila lectura dintr-o copilarie cu care nu m-am priceput sa fac altceva lucreaza aici ca intermediar.
Despre locuire este vorba. Locuiesc in dimineti pe care le pretuiesc pentru raceala lor politicoasa, lasand sa se intrevada o afectiune pusa in joc numai atunci cand esti pregatit sa o primesti.
Ma primenesc cu fiecare dimineata, poate si pentru ca e timpul din zi in care imi apartin fara rest. Am dimineti pline de curaj, cand intuiesc o zi dusa pana la sfarsit. Am dimineti surazatoare care pun intre paranteze lumea si care isi pastreaza autenticitatea peste zi. Sunt acelea despre care imi povestiti ca ne-am intalnit si eu priveam transparent fara a va recunoaste. Iertati-mi, va rog, fericirea autarhica, care imi da acel mers autist si uneori increzut. Atunci sunt fericita, va asigur. Si mai sunt acele dimineti care ma cearta cu artagoasele dureri de cap. Admit, cel care rupe pactul sunt eu. Dupa o noapte de pro si contra, ma trezec cu gandul lumii. Ce sa fac, cum sa fac, de ce trebuie asa si nu altfel sunt intrebarile pe care le reiau in minte, turmentat. Abia spre seara ma repun in mine insami si ma linistesc.
Am avut, consecutive, trei astfel de dimineti. Le-am intuit cu ceva vreme inainte, dar nu am gasit formula de a ma sustrage lor. "Daca aleg fisa sociala, ce ramane din mine?", "Daca merg autist, i.e. fericit, inainte, cum explic insuccesul lumesc de care dau dovada?", "Daca aleg maretia oricum indoielnica, cata micime pot fizic suporta?", "Cum sa aleg pentru a nu ma refuza nici pe mine, nici pe ei?". Am avut senzatia clara, in carne, ca asta a fost totul. Ca peretii stramti si inecaciosi de albi care ma inchid imi devin, de acum, locuinta permanenta. Nu cred sa fi fost vorba despre tentatia puterii. De cea a banilor, cu atat mai putin, pentru simplul motiv ca nu fac diferenta intre 1000 si un milion de euro.
Lumea a intrat in mine si eu i-am impletit voluptuos fibrele. Este pentru prima oara cand incerc pe cont propriu neconcordanta intre forul intim al confirmarii si fisa sociala, inevitabilul "dosar de cadre". Alte epoci istorice nu am trait, timpul "ce ni s-a dat" este ceea ce am ca premisa. Si nu cred ca exista mediere, compromis functional sau ceva de felul provizoratului.
Exista, bineinteles, puncte de suportabilitate, prietenii care te confirma si pe care le confirmi, entuziasme, stinghereli lipsite de ridicol, locuiri care tin nu atat de constrangerile geografice, cat de cele ale timpului.
Despre locuire este vorba. Locuiesc in dimineti pe care le pretuiesc pentru raceala lor politicoasa, lasand sa se intrevada o afectiune pusa in joc numai atunci cand esti pregatit sa o primesti.
Ma primenesc cu fiecare dimineata, poate si pentru ca e timpul din zi in care imi apartin fara rest. Am dimineti pline de curaj, cand intuiesc o zi dusa pana la sfarsit. Am dimineti surazatoare care pun intre paranteze lumea si care isi pastreaza autenticitatea peste zi. Sunt acelea despre care imi povestiti ca ne-am intalnit si eu priveam transparent fara a va recunoaste. Iertati-mi, va rog, fericirea autarhica, care imi da acel mers autist si uneori increzut. Atunci sunt fericita, va asigur. Si mai sunt acele dimineti care ma cearta cu artagoasele dureri de cap. Admit, cel care rupe pactul sunt eu. Dupa o noapte de pro si contra, ma trezec cu gandul lumii. Ce sa fac, cum sa fac, de ce trebuie asa si nu altfel sunt intrebarile pe care le reiau in minte, turmentat. Abia spre seara ma repun in mine insami si ma linistesc.
Am avut, consecutive, trei astfel de dimineti. Le-am intuit cu ceva vreme inainte, dar nu am gasit formula de a ma sustrage lor. "Daca aleg fisa sociala, ce ramane din mine?", "Daca merg autist, i.e. fericit, inainte, cum explic insuccesul lumesc de care dau dovada?", "Daca aleg maretia oricum indoielnica, cata micime pot fizic suporta?", "Cum sa aleg pentru a nu ma refuza nici pe mine, nici pe ei?". Am avut senzatia clara, in carne, ca asta a fost totul. Ca peretii stramti si inecaciosi de albi care ma inchid imi devin, de acum, locuinta permanenta. Nu cred sa fi fost vorba despre tentatia puterii. De cea a banilor, cu atat mai putin, pentru simplul motiv ca nu fac diferenta intre 1000 si un milion de euro.
Lumea a intrat in mine si eu i-am impletit voluptuos fibrele. Este pentru prima oara cand incerc pe cont propriu neconcordanta intre forul intim al confirmarii si fisa sociala, inevitabilul "dosar de cadre". Alte epoci istorice nu am trait, timpul "ce ni s-a dat" este ceea ce am ca premisa. Si nu cred ca exista mediere, compromis functional sau ceva de felul provizoratului.
Exista, bineinteles, puncte de suportabilitate, prietenii care te confirma si pe care le confirmi, entuziasme, stinghereli lipsite de ridicol, locuiri care tin nu atat de constrangerile geografice, cat de cele ale timpului.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
