Prima mea zi de scoala a fost intr-o miercuri

Prima mea zi de scoala a fost cea de-a treia. Sa nu credeti ca aveam vocatia rasturnarilor de sens. Intuitia absurdului a venit mult mai tarziu, la cea dintai si permanenta de atunci dezradacinare: plecarea de acasa, locuirea in case straine, instinctul de conservare a ceea ce credeam ca e propriul meu, de fapt, mica valiza in care imi indesasem imaginea alor mei, parinti, bunici si vecini laolalta cu soba pe care o voi reconstrui intr-una dintre zilele mele bune.

Precipitata, invatatoarea, care avea zambetul tatei si fusta gri, a recreat ad-hoc un careu doar pentru mine. Am marturie o fotografie datata 1986, in care se vede copilul cu bretonul dorit de mama fortand intrarea intr-un grup de care nu aprtinea in mod firesc. Grimasa lor si stinghereala mamei au disparut cu totul in mirosul de creta de care m-am indragostit imediat. De atunci imi plac peretii usor asimetrici, albi, ca o bucata de creta care stie cum arata vorbele.

Nu aveam ghiozdan, dar tata apucase sa ma inarmeze cu un stilou de culorea visinei scuturate. Bietul tata, pesemne ca era una dintre tentativele lui de a-mi rezista cresterii, convins fiind ca timpul nu poate trece doar peste mine, ignorandu-l pe el. Si-a spus, iarasi pesemne, pentru ca este una dintre intrebarile pe care n-am avut timp sa i le mai pun, ca este una dintre copilariile mele, ca ma va lasa pentru o zi la scoala, sa ma vindec singura de moft.

Aveam 6 ani. Prietenii mei de joaca aveau 7 sau chiar 8. Ca atare, ei au fost inscrisi la scoala, iar eu urma sa mai cresc. Sau sa astept ca timpul sa ma poarte si pe mine in geografia lui. Sa fi intuit cat de crunta este pierderea timpului si sa fi incercat de atunci sa fiu cu un pas inaintea lui? Daca este asa, atunci, ei bine, nu am reusit. Suntem, inca de atunci, amandoi in interval: ne aproximam, venim unul in preajma celuilalt, dar prieteni sau adversari inca nu am devenit. Polemica lipseste cu desavarsire in aceasta relatie.

Nu am mancat, nu am vorbit, nu am ghicit formele norilor, nu am eliberat fluturii din colivie trei zile, pana ce mama, exasperata, nu m-a luat de mana si m-a tarat, realmente, in curtea scolii. Am asteptat-o cateva minute in curte, cu stiloul visina in mana, si s-a intors insotita de invatatoare si de 18 copii, dintre care 11 fetite cu panglica in par. Oranduiti pe o treapta, mi-au cantat imnul si apoi, in mijlocul lor, am intrat in incaperea aceea alba, cu creta care stia cum arata cuvintele.

Tata a imbatranit in acea zi, ziua in care mi-a incredintat caseta cu Led Zepellin. Ea, doua volume Ponson du Terrail, prima poezie recitata la serbare, singura poezie care exista scrisa de un tata, sunt lucrurile de la el pe care le-am pus in valiza. Altceva nu am luat, pentru ca nu mai era nimic de luat.

Astazi, luni, a fost prima zi de scoala. Aletheia mi-a zambit complice, ridicand mana in semn de salut, inainte ca timpul sa mai puna un semn pe mersul meu. Si nu, nu ne-am impacat, ca doi vechi oponenti de tinerete.