Nu vreau să fiu rea, dar punându-ma de fiecare dată la adăpostul şicanelor cotidiene îmi asum falsitatea. Pentru că mi se pare prea grea povara de a-i asculta pe unii cum vorbesc despre viaţă şi proiecte fără a avea habar, fără a da seama de intuiţie sau cunoştinţe (cum i se zice în breaslă, background) şi de multe ori oscilând între semnificaţiile termenilor presăraţi ca piperul în discurs. Iar reprimarea legitimă până la un punct a imaginii derapajelor din societatea noastră postcomunistă, integrată şi redefinită devine, în cele din urmă, forţată.
Nu sufăr de sentimentul de nedreptate. Nu sunt interesată de ierarhii şi cu atât mai puţin de ecusoane şi cărţi de vizită. Vorbesc cu oamenii, mă împrietenesc, îi tachinez şi provoc, ies la cafea. Ne alegem. Asta e frumos în prietenii: alegerea reciprocă. La nivel macro, nu mai funcţionează. Nu alegi şi nici nu eşti ales când vine vorba de instituţii, societate şi, mai nou, de "job". Lipseşte de ambele părţi miza. Instinctul de a construi.
Ce vreau eu sa va spun aici nerăsfăţându-mă este că sunt tristă. Atenţie, nu deprimată! Tristă pentru oamenii care îmi lasă amintire o carte de vizită cu design de manager, adeseori în limba lui Beckett (na, ca nu am scris Shakespeare) şi cinci minute de monolog în care "decât" este, cu încăpăţânare, oricare al doilea cuvânt (pe modelul lui fucking). Tristă pentru Şimonca care nu mai are unde scrie, aidoma câtorva (nu mulţi, admit) jurnalişti de calibru, dispăruţi, notaţi pe listele negre ale politicienilor şi mogulilor (listele comune, vreau eu sa zic şi adica de ce să nu zic) ori lăsaţi pe margine. Tristă pentru oamenii mei dragi care poartă acum un război fără cuceriri (de nici o parte) şi pentru care aş construi un bunker. Sau o altă ţară. Tristă pentru că avem în dicţionar cuvântul patrie. Şi în Constituţie conceptul de cetăţenie, deşi lipseşte cronic (chiar în textul constituţional) comunitatea de cetăţeni.
Şi mai sunt tristă pentru că: am momente în care renunţ, înjur, îmi pun problema nedreptăţii sociale, dar n-aş vota stânga în vecii vecilor (Amin), sunt cel puţin câte zece câini ai nimănui şi deci ai tuturor (asta e dilema mea: sunt un bun comun, ca spaţiul verde de la bloc, de aceea li se zice comunitari?) pe fiecare stradă, unul pentru fiecare groapă din asfalt, am un gol organic în uşurătatea de a-mi face iluzii, concursurile la TVR şi RRA sunt nişte puneri în scenă, miros a spital cu pereţi scorojiţi, deşi am făcut duş de două ori pe zi de săptămâna trecută când am mers să îmi văd o prietenă în spital. Şi pentru că mama a tăiat vişinul cel stâng şi bătrân. Şi pentru că obosesc indiferent de cafea.
Şi mai sunt tristă pentru că nu îmi mai pun nervii la bătaie când încerc să conving Protecţia Copilului să îi ia în grijă pe cei doi fraţi de pe bulevardul Magheru care aveau trei, patru ani şi acum au 15, 16 şi încă îmi cer un covrig sau poate că ei îmi cer grija (de ce nu păsarea?) ori un zâmbet ori pur şi simplu să fie şi ei parte din lumea noastră, aşa urâtă şi grăbită cum e ea. Iar astăzi mi-am pierdut (oare unde, că acasă nu e) impulsul sarcasmului dozat şi am ascultat fără reacţie cum eram apostrofată că i-am încurcat pe Shakespeare şi Ionesco, atribuindu-i celui din urmă Macbett. Şi doar aveam replică, pentru că mi se întâmplă a doua oară! Satira ionesciană, omul dispensabil în istorie, invoca-l-aş chiar pe Tolstoi! Dar nu am zis nimic. Am obosit în ciuda celor trei cafele şi doar m-am întristat.
Dar tristă şi cel mai tristă sunt pentru că am ajuns în momentul în care îmi este imposibil. Nu mai am răbdare.
miercuri, 31 martie 2010
Jurnalism versus PR (intuirea unei relaţii)
Pare a fi una dintre relaţiile constitutive spaţiului public. Teoretic, ar trebui într-adevăr să fie o relaţie, adică să articuleze un registru comun în care cei doi, jurnalistul şi PR-istul, să se întâlnească. Problema survine atunci când relaţia se mută acasă la jurnalist. Şi când PR-ul devine presă.
Această deformare a relaţiei nu face bine nimănui. Nici presei, incapabilă astfel să definească o agendă, nici PR-ului, tributar unui surplus de comunicate publicate. Într-un mesaj, fie el de presă sau PR, cea care face diferenţa este împachetarea. Accesul la faptul brut/produs îl are orişicine, de unde relevanţa modalităţii de împachetare a faptului/produsului de comunicat.
Primeam câteva zeci de comunicate pe zi, multe dintre ele neutilizabile jurnalistic. Aşa am înţeles că cine, ce şi când/unde sunt importante din punctul de vedere al omului de PR, dar depăşite ca miză jurnalistică de "de ce" sau "pentru ce".
Întocmai pentru că oamenii gândesc în conexiuni, de multe ori simbolice, comunicatul de presă nu trebuie să dea senzaţia ermetismului, ca un document Read Only.
Această deformare a relaţiei nu face bine nimănui. Nici presei, incapabilă astfel să definească o agendă, nici PR-ului, tributar unui surplus de comunicate publicate. Într-un mesaj, fie el de presă sau PR, cea care face diferenţa este împachetarea. Accesul la faptul brut/produs îl are orişicine, de unde relevanţa modalităţii de împachetare a faptului/produsului de comunicat.
Primeam câteva zeci de comunicate pe zi, multe dintre ele neutilizabile jurnalistic. Aşa am înţeles că cine, ce şi când/unde sunt importante din punctul de vedere al omului de PR, dar depăşite ca miză jurnalistică de "de ce" sau "pentru ce".
Întocmai pentru că oamenii gândesc în conexiuni, de multe ori simbolice, comunicatul de presă nu trebuie să dea senzaţia ermetismului, ca un document Read Only.
luni, 29 martie 2010
O conjucţie constituţională - exerciţiu pe marginea lui „totul se dispută”
Aidoma unei istorisiri, totul a început în ziua de 16 ianuarie 2009, când şeful statului a avizat favorabil începerea urmăririi penale a opt foşti şi actuali (la acea dată) miniştri: Adrian Năstase (fost prim-ministru), Miron Mitrea (fost ministru al lucrărilor publice, transporturilor şi locuinţei), Tudor Chiuariu (fost ministru al Justiţiei), Zsolt Nagy (fost ministru al comunicaţiilor şi tehnologiei informaţiei), Victor Babiuc (fost ministru al apărării naţionale), Paul Păcuraru (ministrul Muncii în funcţie la acea dată), Codruţ Şereş (fost ministru al economiei şi comerţului), Decebal Traian Remeş (fost ministru al agriculturii).
Din acest punct, dezbaterea articulează autoritatea prin care preşedintele a dat undă verde anchetării celor opt, de vreme ce aceştia, ca actuali sau foşti membri ai executivului, au primit investitura, aşadar legitimitatea Parlamentului. Succesiv, CSM şi preşedintele Senatului au cerut CCR să definească actorii din prim-plan şi „regulile jocului”; pe 7 februarie, Consiliul Superior al Magistraturii a sesizat Curtea, în legătură cu existenţa unui conflict de natură constituţională între Ministerul Public şi Parlamentul României, legat de anchetarea miniştrilor care sunt şi parlamentari, iar o zi mai târziu Nicolae Văcăroiu a cerut CCR să se pronunţe asupra unui alt conflict constituţional, de această dată între preşedinte, Ministerul Public şi Ministerul Justiţiei, pe de o parte şi Parlament, pe de altă parte.
Curtea Constituţională, pusă în situaţia de a arbitra autentic disputa dintre puterile statului, pe cele două paliere, a recunoscut existenţa unui conflict constituţional între Parlament şi Ministerul Public, dar a negat conflictul dintre instituţia prezidenţială şi cea legislativă, argumentând că Traian Băsescu a respectat regulile jocului, afirmându-şi prerogativa legală de a aviza începerea urmării penale a miniştrilor-parlamentari. Odată cu soluţionarea celor două cereri, CCR a modificat cadrul jocului dintre puteri, explicitând şi împărţind roluri/competenţe preşedintelui şi Parlamentului. Asfel, Curtea a decis ca Parchetul să sesizeze nu instituţia prezidenţială, ci Camera Deputaţilor sau Senatul, pentru a cere avizul începerii urmării penale a miniştrilor care au şi statut de deputat sau senator. CCR a stabilit că foştii sau actualii miniştri care sunt şi parlamentari nu pot fi urmăriţi penal fără aprobarea Camerei din care fac parte, ei având un regim privilegiat chiar în raport cu simplii parlamentari care, conform Constituţiei, pot fi cercetaţi fără acordul Parlamentului. Avizul Legislativului intervine în situaţia simplilor parlamentari doar în cazul în care se pune problema arestării, reţinerii sau percheziţiei. Procedura pentru anchetarea miniştrilor-parlamentari a fost definită astfel încât Camerei din care aceştia fac parte îi revine autoritatea de a decide dacă aceştia vor fi înaintaţi justiţiei sau nu, cu menţiunea că, dacă vorbim de membri ai executivului care nu au şi calitatea de parlamentar, şeful statului devine autoritatea care decide dacă ancheta penală în cazul acestora poate continua.
Cu toate că procedura a fost articulată, rolurile distribuite, dosarele deja înaintate de procurori, dezbaterea a căpătat noi valenţe. Legea răspunderii ministeriale a fost truchiată, prin declararea mai multor articole drept neconstituţionale de către CCR, la fel şi Regulamentele Camerei Deputaţilor şi Senatului. Pe 22 aprilie, Curtea Constituţională a declarat neconstituţional „amendamentul Nicolicea” adus Legii responsabilităţii ministeriale , care stipula că, în cazul în care preşedintele României a cerut urmărirea penală a unui membru al Guvernului care este şi deputat sau senator, ministrul Justiţiei sau premierul va solicita Camerei competente avizarea cererii de începere a urmăririi penale. Deputaţii au operat pe proiectul de modificare a articolului 23 din legea 115/1999, scopul iniţial fiind punerea în acord a legii cu o decizie luată de CCR în cazul excepţiei de neconstituţionalitate ridicată de fostul premier Adrian Năstase şi acceptată de Curte. Potrivit deciziei respective, şi foştilor miniştri li se aplică prevederile din legea răspunderii ministeriale referitoare la începerea urmăririi penale.
Patru dosare de miniştri (foşti şi la acea dată actuali) parlamentari au ajuns astfel la filtrele comisiilor jurdidice din cele două camere, după ce sesizările procurorilor au fost înaintate acestora. În cazurile deputaţilor Mitrea şi Năstase, comisia şi-a finalizat raportul fără a face o recomandare de vot plenului, argumentând în subsidiar că dosarele sunt de factură politică. Senatul în schimb, întrunit în sesiune extraordinară în luna august, a decis ridicarea imunităţii parlamentare în cazul liberalului Paul Păcuraru, pe atunci ministru al Muncii în funcţie şi în cel al fostului ministru al Economiei, conservatorul Codruţ Şereş. Votul în plenul celor două Camere s-a desfăşurat sub auspiciile unei noi sesizări, făcute de democrat-liberali de această dată, la Curtea Constituţională, prin care se reclama neconstituţionalitatea a două prevederi din regulamentul Camerei Deputaţilor şi din cel al Senatului, privitoare la numărul de voturi necesare avizării începerii urmăririi penale a parlamentarilor. Mai exact, regulamentele celor două camere cereau votul a două treimi dintre deputaţi, respectiv votul a jumătate plus unu la senatori, pentru a se începe urmărirea penală a miniştrilor-parlamentari. După ce tema a fost înscrisă pe agenda politică, ea a intrat în spaţiul public, alimentată fiind de scrisorile adresate de şeful statului lui Bogdan Olteanu, preşedintele Camerei Deputaţilor, prin care îi solicita întrunirea Parlamentului în sesiune extraordinară, pentru ca dosarele celor patru să fie analizate. În acest context, configurat de declaraţii publice, interviuri în media şi epistole, s-a desfăşurat votul din cele două camere, urmarea fiind aceea că Şereş şi Păcuraru au fost lăsaţi fără imunitate, iar Mitrea şi Năstase au fost apăraţi de colegii deputaţi, care au dat un vot negative solicitării de începere a urmăririi penale. [6] După votul din camere, pe 1 octombrie, a venit şi răspunsul Curţii la sesizarea PD-L: prevederile din regulamentele camerelor, referitoare la cvorumul necesar avizării începerii urmăririi penale, sunt neconstituţionale, contravenind articolului 76, alin. (2) al Constituţiei, care prevede că „legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi, din fiecare cameră.” CCR a lăsat un termen de 45 de zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, pentru ca Parlamentul să-şi pună în acord prevederile cu dispoziţiile Constituţiei, perioadă în care „dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale se suspendă de drept”.
De la definirea autorităţii apte să dea undă verde anchetei procurorilor, până la delimitarea regulilor de joc şi a procedurii, făcută episodic, faptul de a ancheta penal un ministru-parlamentar s-a disputat în multiplele sale aspecte şi între toţi actorii implicaţi: preşedinte, Guvern (care, prin „ordonanţa Chiuariu”, declarată mai târziu neconstituţională de CCR, a desfiinţat comisia de la Cotroceni), Parlament, CSM, procurori. Rezultatul vizibil este acela că unul dintre miniştrii-parlamentari şi-a conservat imunitatea, în speţă Adrian Năstase, doi dintre ei au fost lăsaţi de colegi în faţa justiţiei, Păcuraru şi Şereş, iar unul, Miron Mitrea, şi-a înaintat demisia, pentru a se pune la dispoziţia procurorilor sau, ne permitem a spune, într-un gest de imagine.
O conjuncţie care pune probleme constituţionale: „şi”
Controlul asupra avizării începerii urmării penale a miniştrilor a fost împărţit de CCR între şeful statului (dacă miniştrii sunt simpli membri ai cabinetului) şi Parlament (dacă membrul executivului are şi calitatea de deputat sau senator). Decizia Curţii se înscrie nu doar în registrul juridic, dar şi în cel semantic, pentru că motivarea face apel la sensul unei conjuncţii pusă în joc mai mult ca niciodată deşi, în mod uzual, interogaţiile asupra ei sunt inutile. Este vorba despre conjuncţia „şi”, inserată de legiuitor în alin. (2) al art. 109 din Constituţie: „Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi[7] Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.” Unele voci, printre care şi cea a preşedintelui Senatului, au suţinut că particula „şi” are, în acest caz, sens cumulativ, ceea ce înseamnă că este necesar avizul tuturor celor trei instanţe, pentru ca un membru al guvernului să poată fi anchetat de procurori. Mai departe, argumentaţia s-a nuanţat, cei care susţineau obligativitatea ca Parlamentul să fie cel care dă avizul apelând la principiul analogiei: de vreme ce, politic, fiecare membru al guvernului răspunde solidar în faţa Parlamentului, acelaşi lucru este justificat a se produce şi dacă vorbim de răspunderea penală. Mai mult, membrii cabinetului primesc votul de încredere al Legislativului, la momentul formării guvernului, implicaţia fiind aceea că tot Legislativul ridică încrederea acordată (politic, pe cale moţiunii, iar penal, prin avizarea urmării penale). Oponenţii în această dezbatere erau cei care interpretau banala conjuncţie într-o lectură diferită, în care „şi” primea înţelesul lui „sau”. În măsura în care situaţiile nu erau definite, autoritatea de a aviza anchetarea minştrilor revenea în mod aleatoriu fiecăreia dintre cele trei instanţe.
Decizia Curţii din 10 aprilie cuprinde un paragraf dedicat înţelesului conjuncţiei „şi”: aceasta semnifică, explică magistraţii, „sfârşitul unei enumerări, care conferă fiecăreia dintre cele trei autorităţi o competenţă proprie”. Textul constituţional exclude atât competenţa cumulativă a cererilor, cât şi competenţa alternativă a celor trei autorităţi. În plus, CCR afirmă că nu este vorba, în acest caz, de statuarea unei imunităţi guvernamentale, ci de o „garanţie constituţională de ordin procedural”, al cărei scop este „ocrotirea binelui public”. După ce „şi” a fost încadrat schematic, competenţele specifice celor trei autorităţi au fost definite, în sensul în care cumulul calităţii de deputat sau senator cu cea de membru al guvernului atrage competenţa camerei din care face parte pentru a cere urmărirea penală.
Disputa în jurul condiţiilor de posibilitate a anchetării miniştrilor-parlamentari a mutat accentul pe Curtea Constituţională, care a fost scoasă din registrul de veghe al echilibrului între puteri şi pusă să arbitreze conflictele dintre puteri. De câteva ori, însă, CCR nu s-a putut abţine să nu joace puţin pe propriul teren, preşedintele Curţii, Ioan Vida, creând dispute suplimentare, prin câteva declaraţii publice date de-a lungul procesului decizional. Amploarea pe care a luat-o dezbaterea poate fi citită ca interes pentru problemele de ordin constituţional, ceea ce ar constitui un plus al vieţii sociale şi politice sau, mult mai cotidian, ca mutare a bătăliilor politice la CCR. Cet este că dezbaterea a reuşit să numească şi să definească actorii, precum şi procedura prin care un ministru ajunge în faţa justiţiei. După ce încă din 1866 se pune problema responsabilităţii penale a membrilor guvernului, în termeni aproape identici, abia prin decizia din 2008, CCR a clarificat limitele şi competenţele fiecărei puteri. Constituţia din 1866 prevede, la art. 101 că, pentru cercetarea miniştrilor, „fiecare din ambele adunări, precum şi Domnul au dreptul de a acuza şi a-i trimite în judecată dinaintea Înaltei Curţi de Casaţiune şi Justiţie". Zece ani mai târziu, apare şi primul caz în care se încearcă trimiterea în judecată a unor miniştri din cabinetul Lascăr Catargiu (1871-1876), dar episodul se încheie, înainte ca demnitarii să ajungă în faţa justiţiei.
Din acest punct, dezbaterea articulează autoritatea prin care preşedintele a dat undă verde anchetării celor opt, de vreme ce aceştia, ca actuali sau foşti membri ai executivului, au primit investitura, aşadar legitimitatea Parlamentului. Succesiv, CSM şi preşedintele Senatului au cerut CCR să definească actorii din prim-plan şi „regulile jocului”; pe 7 februarie, Consiliul Superior al Magistraturii a sesizat Curtea, în legătură cu existenţa unui conflict de natură constituţională între Ministerul Public şi Parlamentul României, legat de anchetarea miniştrilor care sunt şi parlamentari, iar o zi mai târziu Nicolae Văcăroiu a cerut CCR să se pronunţe asupra unui alt conflict constituţional, de această dată între preşedinte, Ministerul Public şi Ministerul Justiţiei, pe de o parte şi Parlament, pe de altă parte.
Curtea Constituţională, pusă în situaţia de a arbitra autentic disputa dintre puterile statului, pe cele două paliere, a recunoscut existenţa unui conflict constituţional între Parlament şi Ministerul Public, dar a negat conflictul dintre instituţia prezidenţială şi cea legislativă, argumentând că Traian Băsescu a respectat regulile jocului, afirmându-şi prerogativa legală de a aviza începerea urmării penale a miniştrilor-parlamentari. Odată cu soluţionarea celor două cereri, CCR a modificat cadrul jocului dintre puteri, explicitând şi împărţind roluri/competenţe preşedintelui şi Parlamentului. Asfel, Curtea a decis ca Parchetul să sesizeze nu instituţia prezidenţială, ci Camera Deputaţilor sau Senatul, pentru a cere avizul începerii urmării penale a miniştrilor care au şi statut de deputat sau senator. CCR a stabilit că foştii sau actualii miniştri care sunt şi parlamentari nu pot fi urmăriţi penal fără aprobarea Camerei din care fac parte, ei având un regim privilegiat chiar în raport cu simplii parlamentari care, conform Constituţiei, pot fi cercetaţi fără acordul Parlamentului. Avizul Legislativului intervine în situaţia simplilor parlamentari doar în cazul în care se pune problema arestării, reţinerii sau percheziţiei. Procedura pentru anchetarea miniştrilor-parlamentari a fost definită astfel încât Camerei din care aceştia fac parte îi revine autoritatea de a decide dacă aceştia vor fi înaintaţi justiţiei sau nu, cu menţiunea că, dacă vorbim de membri ai executivului care nu au şi calitatea de parlamentar, şeful statului devine autoritatea care decide dacă ancheta penală în cazul acestora poate continua.
Cu toate că procedura a fost articulată, rolurile distribuite, dosarele deja înaintate de procurori, dezbaterea a căpătat noi valenţe. Legea răspunderii ministeriale a fost truchiată, prin declararea mai multor articole drept neconstituţionale de către CCR, la fel şi Regulamentele Camerei Deputaţilor şi Senatului. Pe 22 aprilie, Curtea Constituţională a declarat neconstituţional „amendamentul Nicolicea” adus Legii responsabilităţii ministeriale , care stipula că, în cazul în care preşedintele României a cerut urmărirea penală a unui membru al Guvernului care este şi deputat sau senator, ministrul Justiţiei sau premierul va solicita Camerei competente avizarea cererii de începere a urmăririi penale. Deputaţii au operat pe proiectul de modificare a articolului 23 din legea 115/1999, scopul iniţial fiind punerea în acord a legii cu o decizie luată de CCR în cazul excepţiei de neconstituţionalitate ridicată de fostul premier Adrian Năstase şi acceptată de Curte. Potrivit deciziei respective, şi foştilor miniştri li se aplică prevederile din legea răspunderii ministeriale referitoare la începerea urmăririi penale.
Patru dosare de miniştri (foşti şi la acea dată actuali) parlamentari au ajuns astfel la filtrele comisiilor jurdidice din cele două camere, după ce sesizările procurorilor au fost înaintate acestora. În cazurile deputaţilor Mitrea şi Năstase, comisia şi-a finalizat raportul fără a face o recomandare de vot plenului, argumentând în subsidiar că dosarele sunt de factură politică. Senatul în schimb, întrunit în sesiune extraordinară în luna august, a decis ridicarea imunităţii parlamentare în cazul liberalului Paul Păcuraru, pe atunci ministru al Muncii în funcţie şi în cel al fostului ministru al Economiei, conservatorul Codruţ Şereş. Votul în plenul celor două Camere s-a desfăşurat sub auspiciile unei noi sesizări, făcute de democrat-liberali de această dată, la Curtea Constituţională, prin care se reclama neconstituţionalitatea a două prevederi din regulamentul Camerei Deputaţilor şi din cel al Senatului, privitoare la numărul de voturi necesare avizării începerii urmăririi penale a parlamentarilor. Mai exact, regulamentele celor două camere cereau votul a două treimi dintre deputaţi, respectiv votul a jumătate plus unu la senatori, pentru a se începe urmărirea penală a miniştrilor-parlamentari. După ce tema a fost înscrisă pe agenda politică, ea a intrat în spaţiul public, alimentată fiind de scrisorile adresate de şeful statului lui Bogdan Olteanu, preşedintele Camerei Deputaţilor, prin care îi solicita întrunirea Parlamentului în sesiune extraordinară, pentru ca dosarele celor patru să fie analizate. În acest context, configurat de declaraţii publice, interviuri în media şi epistole, s-a desfăşurat votul din cele două camere, urmarea fiind aceea că Şereş şi Păcuraru au fost lăsaţi fără imunitate, iar Mitrea şi Năstase au fost apăraţi de colegii deputaţi, care au dat un vot negative solicitării de începere a urmăririi penale. [6] După votul din camere, pe 1 octombrie, a venit şi răspunsul Curţii la sesizarea PD-L: prevederile din regulamentele camerelor, referitoare la cvorumul necesar avizării începerii urmăririi penale, sunt neconstituţionale, contravenind articolului 76, alin. (2) al Constituţiei, care prevede că „legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi, din fiecare cameră.” CCR a lăsat un termen de 45 de zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, pentru ca Parlamentul să-şi pună în acord prevederile cu dispoziţiile Constituţiei, perioadă în care „dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale se suspendă de drept”.
De la definirea autorităţii apte să dea undă verde anchetei procurorilor, până la delimitarea regulilor de joc şi a procedurii, făcută episodic, faptul de a ancheta penal un ministru-parlamentar s-a disputat în multiplele sale aspecte şi între toţi actorii implicaţi: preşedinte, Guvern (care, prin „ordonanţa Chiuariu”, declarată mai târziu neconstituţională de CCR, a desfiinţat comisia de la Cotroceni), Parlament, CSM, procurori. Rezultatul vizibil este acela că unul dintre miniştrii-parlamentari şi-a conservat imunitatea, în speţă Adrian Năstase, doi dintre ei au fost lăsaţi de colegi în faţa justiţiei, Păcuraru şi Şereş, iar unul, Miron Mitrea, şi-a înaintat demisia, pentru a se pune la dispoziţia procurorilor sau, ne permitem a spune, într-un gest de imagine.
O conjuncţie care pune probleme constituţionale: „şi”
Controlul asupra avizării începerii urmării penale a miniştrilor a fost împărţit de CCR între şeful statului (dacă miniştrii sunt simpli membri ai cabinetului) şi Parlament (dacă membrul executivului are şi calitatea de deputat sau senator). Decizia Curţii se înscrie nu doar în registrul juridic, dar şi în cel semantic, pentru că motivarea face apel la sensul unei conjuncţii pusă în joc mai mult ca niciodată deşi, în mod uzual, interogaţiile asupra ei sunt inutile. Este vorba despre conjuncţia „şi”, inserată de legiuitor în alin. (2) al art. 109 din Constituţie: „Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi[7] Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.” Unele voci, printre care şi cea a preşedintelui Senatului, au suţinut că particula „şi” are, în acest caz, sens cumulativ, ceea ce înseamnă că este necesar avizul tuturor celor trei instanţe, pentru ca un membru al guvernului să poată fi anchetat de procurori. Mai departe, argumentaţia s-a nuanţat, cei care susţineau obligativitatea ca Parlamentul să fie cel care dă avizul apelând la principiul analogiei: de vreme ce, politic, fiecare membru al guvernului răspunde solidar în faţa Parlamentului, acelaşi lucru este justificat a se produce şi dacă vorbim de răspunderea penală. Mai mult, membrii cabinetului primesc votul de încredere al Legislativului, la momentul formării guvernului, implicaţia fiind aceea că tot Legislativul ridică încrederea acordată (politic, pe cale moţiunii, iar penal, prin avizarea urmării penale). Oponenţii în această dezbatere erau cei care interpretau banala conjuncţie într-o lectură diferită, în care „şi” primea înţelesul lui „sau”. În măsura în care situaţiile nu erau definite, autoritatea de a aviza anchetarea minştrilor revenea în mod aleatoriu fiecăreia dintre cele trei instanţe.
Decizia Curţii din 10 aprilie cuprinde un paragraf dedicat înţelesului conjuncţiei „şi”: aceasta semnifică, explică magistraţii, „sfârşitul unei enumerări, care conferă fiecăreia dintre cele trei autorităţi o competenţă proprie”. Textul constituţional exclude atât competenţa cumulativă a cererilor, cât şi competenţa alternativă a celor trei autorităţi. În plus, CCR afirmă că nu este vorba, în acest caz, de statuarea unei imunităţi guvernamentale, ci de o „garanţie constituţională de ordin procedural”, al cărei scop este „ocrotirea binelui public”. După ce „şi” a fost încadrat schematic, competenţele specifice celor trei autorităţi au fost definite, în sensul în care cumulul calităţii de deputat sau senator cu cea de membru al guvernului atrage competenţa camerei din care face parte pentru a cere urmărirea penală.
Disputa în jurul condiţiilor de posibilitate a anchetării miniştrilor-parlamentari a mutat accentul pe Curtea Constituţională, care a fost scoasă din registrul de veghe al echilibrului între puteri şi pusă să arbitreze conflictele dintre puteri. De câteva ori, însă, CCR nu s-a putut abţine să nu joace puţin pe propriul teren, preşedintele Curţii, Ioan Vida, creând dispute suplimentare, prin câteva declaraţii publice date de-a lungul procesului decizional. Amploarea pe care a luat-o dezbaterea poate fi citită ca interes pentru problemele de ordin constituţional, ceea ce ar constitui un plus al vieţii sociale şi politice sau, mult mai cotidian, ca mutare a bătăliilor politice la CCR. Cet este că dezbaterea a reuşit să numească şi să definească actorii, precum şi procedura prin care un ministru ajunge în faţa justiţiei. După ce încă din 1866 se pune problema responsabilităţii penale a membrilor guvernului, în termeni aproape identici, abia prin decizia din 2008, CCR a clarificat limitele şi competenţele fiecărei puteri. Constituţia din 1866 prevede, la art. 101 că, pentru cercetarea miniştrilor, „fiecare din ambele adunări, precum şi Domnul au dreptul de a acuza şi a-i trimite în judecată dinaintea Înaltei Curţi de Casaţiune şi Justiţie". Zece ani mai târziu, apare şi primul caz în care se încearcă trimiterea în judecată a unor miniştri din cabinetul Lascăr Catargiu (1871-1876), dar episodul se încheie, înainte ca demnitarii să ajungă în faţa justiţiei.
joi, 25 martie 2010
Sa plecam, sa plecam de aici
Unde nu intra de la bun inceput in calcul. Vital este sa pleci din Romania, ca si cum acolo, de partea cealalta a frontierei, viata ne asteapta uitandu-se nervos la ceas.
"Trebuie neaparat, neaparat sa plec", imi spune o amica care, oricat ar vrea, nu isi poate ascunde blandetea de a fi. Ar vrea un copil, dar nu aici. "Nu vreau sa stie limba romana", si o spune fara ranchiuna data de deceptiile care schimonesc. Ca si cum pana si limba asta ar fi blestemata sa te poarte inapoi.
"Trebuie neaparat, neaparat sa plec", imi spune o amica care, oricat ar vrea, nu isi poate ascunde blandetea de a fi. Ar vrea un copil, dar nu aici. "Nu vreau sa stie limba romana", si o spune fara ranchiuna data de deceptiile care schimonesc. Ca si cum pana si limba asta ar fi blestemata sa te poarte inapoi.
Cand am vrut eu sa fac o revolutie
Va amintiti anul 2000, cand stanga romaneasca si-a ratat cartea de a face istorie altfel decat in raspar. Ion Iliescu a fost atunci, vreme de doua saptamani cat a stat suspendat intre cele doua tururi de scrutin, mai putin raul.
Ar fi putut fi, probabil, un moment istoric pentru stanga, care arareori dupa reinventarea postdecembrista a avut sansa de a da cuvantul celor care o sfidau organic si de a-i lasa sa vorbeasca pentru ea. Totusi, niciodata in numele ei. Aceasta este, de altfel, tara majora a stangii noastre postcomuniste: niciun intelectual nu poate vorbi in numele ei. Privata de contrapartea culturala, adica de acel sistem de valori, principii, proiecte tematizate si asumate, stanga de dupa '89 s-a despartit drastic de Dobrogeanu Gherea si social-democratia incipienta. Ca atare, pentru a vorbi in numele ei ar fi trebuit sa vorbesti in numele lui Ion Iliescu.
Dar nu atunci am vrut eu sa fac revolutie. Atunci am vrut sa emigrez.
2004. Printr-o bizara logica a geneticii, bolile mai putin ascunse ale nomenclaturistului Ion Iliescu s-au transmis mai tanarului Adrian Nastase. Ca orice maladie, si bolile acestea, pe care am obosit si da, mi-e lehamite pana si mie sa le mai numesc, devin imune la un unic tratament prea indelungat, mai ales cand acesta este administrat in doze de soc. In cazul ioniliescianismului, furia fara ragaz anticomunista. Cu ecou teoretic pentru cei care mai ieri imi serveau lectia timpului fara democratie, in care o duceam mai bine si aveam cu totii slujbe (care va sa zica eram in slujba, cuvant inlocuit dupa '89 de serviciu si apoi job). Dincolo de asentimentul dat ororii totalitare si de instrumentalizarea propriei umanitati, Ion Iliescu se face vinovat de crime, tortura, delatiune. De renegarea, distrugerea si uratirea care au creat in cele din urma o cultura a obedientei prostesti. Anticomunismul este, la noi, o teorie. Pe care, pentru a o putea intelege si valida ai nevoie de mecansime cognitive exersate si de cultura. Furia anticomunista nu ii distruge pe comunisti, ba chiar ii aseaza in pozitia de adversar. Adica ii legitimeaza ca partener in lupta.
Si nu, nici atunci nu am vrut sa fac revolutie. Atunci am vrut sa ma intorc acasa.
Copilul trasare, se da doi pasi inapoi sau poate mana facuta pumn il loveste. Patriciu depune marturie, Traian Basescu jura voalat si pervers cu mana pe Biblie, reporterii Realitatii sunt convinsi ca trebuie sa voteze cu Geoana, daca vor sa mai aiba... (hopa, ne intoarcem la) slujba.
Nu am vrut sa fac revolutie nici atunci. Am vrut sa fiu jurnalist si de atunci gandul acesta nu ma lasa.
Nu am vrut sa fac revolutie in niciun moment electoral, desi se pare ca ne luam in seama, pe noi insine cu ale noastre idealuri (sau doar nazuinte?) doar atunci cand, formal, ne dam votul. Momentul electoral este timpul nostru de a pedepsi. Neavand idealuri care doar sa aspire la implinire (cum e acel bine comun), proiecte societale sau mosteniri de lasat, ci nazuinta de a avea pe cont propriu, nu ne putem face procese de constiinta. Si asteptam, stam la panda pana la alegeri, pentru a ne putea exercita dreptul de a judeca si pedepsi.
Am vrut sa fac revolutie cand prima invatatoare la care mi-am dus copilul omitea sistematic prepozitia "pe". Si imi explica ca nu mai-conteaza-ce poate avea repercuRsiuni. Nu avea sens, nu-i asa?, sa astept alegerile pentru a pedepsi pe cineva (pe cine?) pentru ca limba ne-a fost amputata. Iar cand cuvintele poarta in ele cangrene, imaginati-va cum arata lucrurile pe care aceste cuvinte le desemneaza. Si oamenii care le vorbesc.
Ar fi putut fi, probabil, un moment istoric pentru stanga, care arareori dupa reinventarea postdecembrista a avut sansa de a da cuvantul celor care o sfidau organic si de a-i lasa sa vorbeasca pentru ea. Totusi, niciodata in numele ei. Aceasta este, de altfel, tara majora a stangii noastre postcomuniste: niciun intelectual nu poate vorbi in numele ei. Privata de contrapartea culturala, adica de acel sistem de valori, principii, proiecte tematizate si asumate, stanga de dupa '89 s-a despartit drastic de Dobrogeanu Gherea si social-democratia incipienta. Ca atare, pentru a vorbi in numele ei ar fi trebuit sa vorbesti in numele lui Ion Iliescu.
Dar nu atunci am vrut eu sa fac revolutie. Atunci am vrut sa emigrez.
2004. Printr-o bizara logica a geneticii, bolile mai putin ascunse ale nomenclaturistului Ion Iliescu s-au transmis mai tanarului Adrian Nastase. Ca orice maladie, si bolile acestea, pe care am obosit si da, mi-e lehamite pana si mie sa le mai numesc, devin imune la un unic tratament prea indelungat, mai ales cand acesta este administrat in doze de soc. In cazul ioniliescianismului, furia fara ragaz anticomunista. Cu ecou teoretic pentru cei care mai ieri imi serveau lectia timpului fara democratie, in care o duceam mai bine si aveam cu totii slujbe (care va sa zica eram in slujba, cuvant inlocuit dupa '89 de serviciu si apoi job). Dincolo de asentimentul dat ororii totalitare si de instrumentalizarea propriei umanitati, Ion Iliescu se face vinovat de crime, tortura, delatiune. De renegarea, distrugerea si uratirea care au creat in cele din urma o cultura a obedientei prostesti. Anticomunismul este, la noi, o teorie. Pe care, pentru a o putea intelege si valida ai nevoie de mecansime cognitive exersate si de cultura. Furia anticomunista nu ii distruge pe comunisti, ba chiar ii aseaza in pozitia de adversar. Adica ii legitimeaza ca partener in lupta.
Si nu, nici atunci nu am vrut sa fac revolutie. Atunci am vrut sa ma intorc acasa.
Copilul trasare, se da doi pasi inapoi sau poate mana facuta pumn il loveste. Patriciu depune marturie, Traian Basescu jura voalat si pervers cu mana pe Biblie, reporterii Realitatii sunt convinsi ca trebuie sa voteze cu Geoana, daca vor sa mai aiba... (hopa, ne intoarcem la) slujba.
Nu am vrut sa fac revolutie nici atunci. Am vrut sa fiu jurnalist si de atunci gandul acesta nu ma lasa.
Nu am vrut sa fac revolutie in niciun moment electoral, desi se pare ca ne luam in seama, pe noi insine cu ale noastre idealuri (sau doar nazuinte?) doar atunci cand, formal, ne dam votul. Momentul electoral este timpul nostru de a pedepsi. Neavand idealuri care doar sa aspire la implinire (cum e acel bine comun), proiecte societale sau mosteniri de lasat, ci nazuinta de a avea pe cont propriu, nu ne putem face procese de constiinta. Si asteptam, stam la panda pana la alegeri, pentru a ne putea exercita dreptul de a judeca si pedepsi.
Am vrut sa fac revolutie cand prima invatatoare la care mi-am dus copilul omitea sistematic prepozitia "pe". Si imi explica ca nu mai-conteaza-ce poate avea repercuRsiuni. Nu avea sens, nu-i asa?, sa astept alegerile pentru a pedepsi pe cineva (pe cine?) pentru ca limba ne-a fost amputata. Iar cand cuvintele poarta in ele cangrene, imaginati-va cum arata lucrurile pe care aceste cuvinte le desemneaza. Si oamenii care le vorbesc.
miercuri, 24 martie 2010
Cand timpul contrazice
Timpul este in contradictie cu aproape orice altceva. Sau nu intra in calcul ca element in relatie.
In registrul lui a avea, atunci cand ai bani, cariera, carti de citit, filme de vazut, prieteni de purtat in conversatii, inevitabil nu ai timp. Pe cale de consecinta, ai zice la prima vedere, atunci cand ai timp nu ai bani, cariera, filme de vazut ori prieteni de pahar/vorba/lamentat.
Timpul gol, de sine statator, pare de neconceput cotidian. Daca e sa ai timp, atunci trebuie sa fie intru ceva. Timpul nu se lasa luat in posesie ca atare. Bunaoara, nu (mai) am timp sa: revad Almodovar, recitesc Proust, ies cu prietenii.
Dar ce timp am?
In registrul lui a avea, atunci cand ai bani, cariera, carti de citit, filme de vazut, prieteni de purtat in conversatii, inevitabil nu ai timp. Pe cale de consecinta, ai zice la prima vedere, atunci cand ai timp nu ai bani, cariera, filme de vazut ori prieteni de pahar/vorba/lamentat.
Timpul gol, de sine statator, pare de neconceput cotidian. Daca e sa ai timp, atunci trebuie sa fie intru ceva. Timpul nu se lasa luat in posesie ca atare. Bunaoara, nu (mai) am timp sa: revad Almodovar, recitesc Proust, ies cu prietenii.
Dar ce timp am?
luni, 22 martie 2010
Cum se iese din criza
nu economisind din bruma de intimitate si nebunii pe care ti le permiti. In cazul meu cartile, terasa cu nuc, lucrurile anapoda de care ma indragostesc, maiul la Balcic si Jardin-ul apres mousson. Sunt multe, putine, excentrice ori, din contra, banale ca toate lucrurile pe care le credem unice si doar ale noastre pana ne aducem impreuna iluziile?
Putin conteaza. Toata alergatura din planul secund e pentru a le face posibile. Si, tot in cazul meu, dar sunt convinsa ca exista un echivalent in viata fiecaruia, pentru ca Aletheiei sa ii fie bine si mai ales frumos. Daca am vrut in cei sapte ani ai ei sa ii ascund ceva, atunci acesta a fost uratul. Uratul din vorbe, sentimente, oameni, preajma. Exact in aceasta ordine.
Sa revenim. Deci nu economisind. Nu va asteptati la un indemn de a redescoperi "lucrurile importante" ale vietii, cum ar fi cerul instelat, prieteniile inocente, cartile/filmele vechi si bune, cunoasterea de sine, credinta, ca si cum criza le-ar da existenta si temei. Daca nu le aveati de dinainte, recuperarea lor in criza este o himera. Pentru ca niciodata cerul, prietenia, arta, credinta si jonglarea propriilor limite nu pot functiona ca surogate.
Si atunci cum? Pentru ca toata aceasta isterie a crizei este reala. Exista, bineinteles, drumul comod al celor pe care ii vedeti in jur,al descurcaretilor. Nu toti au insa talentul, pentru ca este un talent, s-o recunoastem, de a merge pe sarma ori de a jongla cu mingi, umflate sau ba. De regula, si aceasta categorie a nedescurcaretilor se subdivide: cei slabi si nu de fire, ci profesional si cei pentru care procesul de constiinta este un obicei. Si un blam. Pentru cei slabi nu cred sa am solutie. Daca vor "sa se ajunga" (a se citi parvina, dar nu imi place sensul lui confiscat de tipare literare), nici nu vor putea vreodata sa devina mai buni. Nu in ordinea asta rasturnata, chiar daca s-a mai intamplat.
Cei care se duc insa in instanta constiintei cu propriile intentii decelate pana la nervuri au oricand la dispozitie solutia. Care este, in esenta, una a sfidarii si a constructiei in amonte. S-ar putea doar ca zambetul sa vina mai greu, la fel si usurinta de a interactiona social. N-am spus ca este usor.
M-am uitat cu atentie in jurul meu. In tramvai, in cafenele si aiurea. Acrobatul-jongleur da tonul aproape in orice domeniu. Si odata cu criza s-a perfectionat: manuieste diletantismele cu vocatia desavarsirii, mastile sunt impecabile, la fel si auto-justificarile. S-a produs o profesionalizare a imposturii.
Putin conteaza. Toata alergatura din planul secund e pentru a le face posibile. Si, tot in cazul meu, dar sunt convinsa ca exista un echivalent in viata fiecaruia, pentru ca Aletheiei sa ii fie bine si mai ales frumos. Daca am vrut in cei sapte ani ai ei sa ii ascund ceva, atunci acesta a fost uratul. Uratul din vorbe, sentimente, oameni, preajma. Exact in aceasta ordine.
Sa revenim. Deci nu economisind. Nu va asteptati la un indemn de a redescoperi "lucrurile importante" ale vietii, cum ar fi cerul instelat, prieteniile inocente, cartile/filmele vechi si bune, cunoasterea de sine, credinta, ca si cum criza le-ar da existenta si temei. Daca nu le aveati de dinainte, recuperarea lor in criza este o himera. Pentru ca niciodata cerul, prietenia, arta, credinta si jonglarea propriilor limite nu pot functiona ca surogate.
Si atunci cum? Pentru ca toata aceasta isterie a crizei este reala. Exista, bineinteles, drumul comod al celor pe care ii vedeti in jur,al descurcaretilor. Nu toti au insa talentul, pentru ca este un talent, s-o recunoastem, de a merge pe sarma ori de a jongla cu mingi, umflate sau ba. De regula, si aceasta categorie a nedescurcaretilor se subdivide: cei slabi si nu de fire, ci profesional si cei pentru care procesul de constiinta este un obicei. Si un blam. Pentru cei slabi nu cred sa am solutie. Daca vor "sa se ajunga" (a se citi parvina, dar nu imi place sensul lui confiscat de tipare literare), nici nu vor putea vreodata sa devina mai buni. Nu in ordinea asta rasturnata, chiar daca s-a mai intamplat.
Cei care se duc insa in instanta constiintei cu propriile intentii decelate pana la nervuri au oricand la dispozitie solutia. Care este, in esenta, una a sfidarii si a constructiei in amonte. S-ar putea doar ca zambetul sa vina mai greu, la fel si usurinta de a interactiona social. N-am spus ca este usor.
M-am uitat cu atentie in jurul meu. In tramvai, in cafenele si aiurea. Acrobatul-jongleur da tonul aproape in orice domeniu. Si odata cu criza s-a perfectionat: manuieste diletantismele cu vocatia desavarsirii, mastile sunt impecabile, la fel si auto-justificarile. S-a produs o profesionalizare a imposturii.
"Ma duc sa iau puterea"
"Ma duc la Bucuresti sa iau puterea", spuse baiatul cel mai jovial din cati mi-a fost dat sa cunosc, cel care recita la betii sonetele lui Shakespeare, despre care, daca e sa te iei dupa el, nu stia ca le stie (ceea ce pare perfect plauzibil, dar pentru a crede trebuie sa intelegeti ca Socrate isi facea aparitia la betiile de pe Copou). Si dus a fost.
Pesemne ca trenul accelerat din acea dimineata, care a plecat pe furis din gara ieseana - spun pe furis, pentru ca nimeni nu a apucat sa-l vada - era unul special, pentru ca baiatul acela pe care cu greu il vedeai fluturand stindarde si scriind lozinci pe stalpi a ajuns la putere.
Cand l-am regasit intr-o garsoniera deloc boema, desi asa ar fi urmat sa scriu, daca as fi tinut cont de regulile elementare de stil, din cartierul Militari, voiosia i se transformase in umor. Acum, baiatul acela despre care bunica mea, o femeie zgarcita in vorbe, ar fi spus "bun ca painea lui Dumnezeu", milos din cale-afara si incapabil de resentimente, invatase sa spuna bancuri. Pastrase (inca) multe din bonomia lui ieseana - a se citi strict cu functia unei nevoi a localizarii in timp, pentru ca nu toti iesenii si cu siguranta nu multi au obisnuinta de a veni in vizite interbelice, cu carti si ciocolata sub brat si sticla de vin rosu sec in mana tinuta la spate. Dar ceva te sfredelea din capul locului. Avea cearcane! Sub ochii care daca nu ar fi fost albastri-Mamaia ar fi parut mici, Marx, cum il numisem nedrept intr-o seara, pentru ca facuse apologia omului muncitor, chiar daca privat de geniu, avea mici umflaturi ridate.
Ajunsese inca de pe atunci in preajma puterii (la UFD). O facuse pe cale revolutionara, daca vreti, fara deceptii. Se simtea capabil de o alta Romanie, vorbea pe indelete de rosturi sociale si clasa de mijloc, isi intuia charisma si jongla cu fiorul tineresc al luptei abstracte. In miezul noptii, Marx a plecat ametit de vinul care facea gandurile fapte.
A ajuns la putere. I-am intalnit numele in anii din urma, in diverse functii politice, culminand cu cea de presedinte al Postei Romane. Baiatul care nu suporta organic nicio nedreptate, care suferea pentru suferintele tuturor celor carora la recitase Shakespeare la betie, nu a reusit insa sa ia puterea, oricat de in preajma ei ar fi fost.
Sa nu fi avut nicio sansa? Sa fi renuntat pe traseu? Sa fi fost mai bine asa? Eu una nu vreau sa stiu ce s-ar fi intamplat cu cel mai voios si galant baiat daca ar fi reusit, asa cum isi pusese el in gand in trenul accelerat Iasi - Bucuresti.
Pesemne ca trenul accelerat din acea dimineata, care a plecat pe furis din gara ieseana - spun pe furis, pentru ca nimeni nu a apucat sa-l vada - era unul special, pentru ca baiatul acela pe care cu greu il vedeai fluturand stindarde si scriind lozinci pe stalpi a ajuns la putere.
Cand l-am regasit intr-o garsoniera deloc boema, desi asa ar fi urmat sa scriu, daca as fi tinut cont de regulile elementare de stil, din cartierul Militari, voiosia i se transformase in umor. Acum, baiatul acela despre care bunica mea, o femeie zgarcita in vorbe, ar fi spus "bun ca painea lui Dumnezeu", milos din cale-afara si incapabil de resentimente, invatase sa spuna bancuri. Pastrase (inca) multe din bonomia lui ieseana - a se citi strict cu functia unei nevoi a localizarii in timp, pentru ca nu toti iesenii si cu siguranta nu multi au obisnuinta de a veni in vizite interbelice, cu carti si ciocolata sub brat si sticla de vin rosu sec in mana tinuta la spate. Dar ceva te sfredelea din capul locului. Avea cearcane! Sub ochii care daca nu ar fi fost albastri-Mamaia ar fi parut mici, Marx, cum il numisem nedrept intr-o seara, pentru ca facuse apologia omului muncitor, chiar daca privat de geniu, avea mici umflaturi ridate.
Ajunsese inca de pe atunci in preajma puterii (la UFD). O facuse pe cale revolutionara, daca vreti, fara deceptii. Se simtea capabil de o alta Romanie, vorbea pe indelete de rosturi sociale si clasa de mijloc, isi intuia charisma si jongla cu fiorul tineresc al luptei abstracte. In miezul noptii, Marx a plecat ametit de vinul care facea gandurile fapte.
A ajuns la putere. I-am intalnit numele in anii din urma, in diverse functii politice, culminand cu cea de presedinte al Postei Romane. Baiatul care nu suporta organic nicio nedreptate, care suferea pentru suferintele tuturor celor carora la recitase Shakespeare la betie, nu a reusit insa sa ia puterea, oricat de in preajma ei ar fi fost.
Sa nu fi avut nicio sansa? Sa fi renuntat pe traseu? Sa fi fost mai bine asa? Eu una nu vreau sa stiu ce s-ar fi intamplat cu cel mai voios si galant baiat daca ar fi reusit, asa cum isi pusese el in gand in trenul accelerat Iasi - Bucuresti.
vineri, 19 martie 2010
Ziaristul trebuie sa latre, dom'le sau Despre dulaul citadin
"Presa trebuie sa-si regandesca serios fundamentele, dar vorbim maine la cafea", spun si inchei conversatia telefonica, observandu-l cu coada ochiului, in oglinda masinii. Este nervos. "In Drumul Taberei vreau sa ajung", ma grabesc eu sa spun, gandidu-ma ca omul are dreptate, m-am urcat in masina lui vorbind la telefon si nu i-am spus unde sa ma duca (ceva imi spune ca stie el unde).
"Ziaristii sunt singurii care fac ceva in tara asta, dom'le, iti zic eu, vad ca esti tanara, asa, de varsta mea, televiziunile sunt singura noastra arma", se rasteste el, tintindu-ma cu o privire cat se poate de serioasa, in oglinda. Hopa, am parte de conversatie si totusi nu, nu am timp, de cand astept ragazul acesta, cu gandurile mele, sa pot relua in tihna un rendez-vous "devastator". "Arma, ARMAAAA am spus, pentru ca astia trebuie impuscati!!!!" si asteapta... 1, 2, 3, 4...nu raspund nicicum. Nu pentru ca nu imi plac taximestrii. Ba chiar ma fascineaza gandindu-ma la universul lor mutant, in care povestile se impletesc, curg, se rasucesc pana ce devin parte din povestea carausului spre destinatie. Si cate destinatii au oamenii, in cate locuri se duc, cu cate sentimente si temeri!
"Daca nu ar fi televiziunile, televiziunile zic, ca eu nu citesc ziare, acolo nu ii arata pe toti hotii care trebuie impuscati, m-ati inteles? impuscati am zis, ne-ar fura tot timpul", dar bine ca invarte cheia si masina galbena o ia saltaret pe bulevard, direct pe linia de tramvai. Nu sunt curioasa sa stiu la ce post de televiziune de uita omul nostru. Nici nu trebuie. Nu are nevoie de intrebarile mele. In general, ca cei multi, nu are nevoie de intrebari. La ce bune? Sa afle ce? Stie el prea bine si mai bine: Badea e un temerar, un erou national, Ursu bine le face. Nimic de Diaconescu. Nici de Morar.
Tac. Nu ma mai intristez. Care va sa zica, ziaristii trebuie sa mustruluiasca, sa apostrofeze, sa-i bage in sperieti. Si-l vad acolo, la colt, cu dintii negriciosi ranjiti, inainte de a incepe sa latre parca hamesit. Singura mea mare fobie, de care nu m-au putut vindeca nici cainii vanatoresti ai mamei, este dulaul citadin. Inima sau sufletul sau oricum, ceva in partea stanga de sus a corpului, incepe sa-mi palpite cu putere si inghet. N-am reactie, asadar.
Ziaristii trebuie sa latre pana ce iti creeaza palpitatii, adevarata aventura a sufletului daca am sti sa-l localizam. Niciun chin al mintii, in schimb. Politicienii sunt acolo, sus, aici jos ne aflam noi, iar intre sus si jos dulaul citadin care ne tot latra.
Nu ma mai intristez. Si tac.
"Ziaristii sunt singurii care fac ceva in tara asta, dom'le, iti zic eu, vad ca esti tanara, asa, de varsta mea, televiziunile sunt singura noastra arma", se rasteste el, tintindu-ma cu o privire cat se poate de serioasa, in oglinda. Hopa, am parte de conversatie si totusi nu, nu am timp, de cand astept ragazul acesta, cu gandurile mele, sa pot relua in tihna un rendez-vous "devastator". "Arma, ARMAAAA am spus, pentru ca astia trebuie impuscati!!!!" si asteapta... 1, 2, 3, 4...nu raspund nicicum. Nu pentru ca nu imi plac taximestrii. Ba chiar ma fascineaza gandindu-ma la universul lor mutant, in care povestile se impletesc, curg, se rasucesc pana ce devin parte din povestea carausului spre destinatie. Si cate destinatii au oamenii, in cate locuri se duc, cu cate sentimente si temeri!
"Daca nu ar fi televiziunile, televiziunile zic, ca eu nu citesc ziare, acolo nu ii arata pe toti hotii care trebuie impuscati, m-ati inteles? impuscati am zis, ne-ar fura tot timpul", dar bine ca invarte cheia si masina galbena o ia saltaret pe bulevard, direct pe linia de tramvai. Nu sunt curioasa sa stiu la ce post de televiziune de uita omul nostru. Nici nu trebuie. Nu are nevoie de intrebarile mele. In general, ca cei multi, nu are nevoie de intrebari. La ce bune? Sa afle ce? Stie el prea bine si mai bine: Badea e un temerar, un erou national, Ursu bine le face. Nimic de Diaconescu. Nici de Morar.
Tac. Nu ma mai intristez. Care va sa zica, ziaristii trebuie sa mustruluiasca, sa apostrofeze, sa-i bage in sperieti. Si-l vad acolo, la colt, cu dintii negriciosi ranjiti, inainte de a incepe sa latre parca hamesit. Singura mea mare fobie, de care nu m-au putut vindeca nici cainii vanatoresti ai mamei, este dulaul citadin. Inima sau sufletul sau oricum, ceva in partea stanga de sus a corpului, incepe sa-mi palpite cu putere si inghet. N-am reactie, asadar.
Ziaristii trebuie sa latre pana ce iti creeaza palpitatii, adevarata aventura a sufletului daca am sti sa-l localizam. Niciun chin al mintii, in schimb. Politicienii sunt acolo, sus, aici jos ne aflam noi, iar intre sus si jos dulaul citadin care ne tot latra.
Nu ma mai intristez. Si tac.
miercuri, 17 martie 2010
Scoala sa formeze competente, teorii gasim si pe internet - pe marginea unor proiecte minsteriale
Educatia. Sistemul educational. Scoala romaneasca. Au devenit sabloane, etichete in alb pe care fiecare nou ministru al invatamantului le primeste atunci cand isi preia portofoliul. Fara sfiala - voi explica putin mai incolo de ce sfiala - pe aceste etichete incep sa fie scrie "reformele". Pentru ca, nu-i asa?, educatia romaneasca se cere reformata. De cele mai multe ori insa, gestul isi ia miza in sensul strict genetic. Sa reformam vrea sa zica in acest context al initiativelor ministeriale remodelarea, reasezarea unor piese de puzzle atat de ofertante incat din ele se pot construi diferite imagini. Optiunile, ca orice optiuni, sunt insa limitate. Si uite asa, pornind a rebours, de la generalizarea inspre scoala vie, se nasc sabloanele, maiorescienele forme fara fond.
Scoala romaneasca trebuie sa redevina ceea ce a fost. Scoala romaneasca trebuie sa nasca profesionisti. Scoala romaneasca trebuie sa se plieze pe nevoile, cerintele si solicitarile de pe piata muncii. Ei bine, nu! Scoala, fie ea romanesca sau altfel, trebuie sa invete. "Invitiare", latinescul pentru "a invata", inseamna, cat se poate de simplu, sa initiezi pe cineva transmitandu-i cunostintele fara de care "competentele" si "abilitatile" atat de dragi ministilor nu pot fi dobandite. Abilitati si competente care nu inseamna reducerea la talent. Talentul este, daca vreti, o latenta. De-abia cunostintele temeinice, care va sa zica stiinta lui " a sti ce", innobileaza talentul, il plamadeste si formeaza in sensul acelui "a sti cum" la care noi am vrea sa ajungem pe drumul cel mai scurt, arzand etapele.
In invatare insa nu exista drumul cel mai scurt. Si aici intervine cel de-al doilea sens, la care nu poti ajunge fara a ti-l asuma pe cel dintai, al initierii prin cunoastere: "invitiare" capata sensul lui "a sfatui" pe cineva cum sa faca astfel incat sa vizeze excelenta. Pentru ca asta este intentia oricarui act educational: excelenta.
Vorbim prea mult despre cum trebuie scoala sa dezvolte competente si deloc despre cunoastere. "Sa stim cum" nu il mai asuma pe mai tanarul "sa stim ce", practica nu mai are nevoie de teorie, asa cum, pe gandite sau ba, a zis-o chiar premierul Boc in vremea interimatului lui la portofoliul Educatiei: "Teorii gasesc copiii si pe Internet, la scoala e important sa ne axam pe competente". Sa revenim putin la jocul etimologic si la sensuri. Competent, ne invata dictionarul, inseamna cel "care este bine informat într-un anumit domeniu; care este capabil, care este în măsură să judece un anumit lucru". Mai mult, sensul juridic al termenului ne trimite la cel care "are atribuția, căderea, autoritatea legală să facă ceva". Asadar, competent este cel indreptatit sa faca/judece un anumit lucru pentru care are pregatirea teoretica necesara. De unde competenta cere, prin excelenta, modestie intelectuala. Cum nu poti avea cunostinte despre tot, nici nu te poti pricepe la tot. Important este sa stii a te misca intr-un anumit domeniu, in nisa pe care o circumscrie pregatirea ta intelectuala (cunostintele pe care le-ai invatat si asumat). Asa se naste excelenta. Si tot asa rostul si rolul social.
Fara sfiala fata de cunoastere despre care vorbeam la inceput ne vom insusi competente care nu vor avea caderea sa judece si sa construiasca nimic, de vreme ce singura instanta de legitimare a acestor competente, i.e. cunoasterea, este scoasa din joc.
Scoala romaneasca trebuie sa redevina ceea ce a fost. Scoala romaneasca trebuie sa nasca profesionisti. Scoala romaneasca trebuie sa se plieze pe nevoile, cerintele si solicitarile de pe piata muncii. Ei bine, nu! Scoala, fie ea romanesca sau altfel, trebuie sa invete. "Invitiare", latinescul pentru "a invata", inseamna, cat se poate de simplu, sa initiezi pe cineva transmitandu-i cunostintele fara de care "competentele" si "abilitatile" atat de dragi ministilor nu pot fi dobandite. Abilitati si competente care nu inseamna reducerea la talent. Talentul este, daca vreti, o latenta. De-abia cunostintele temeinice, care va sa zica stiinta lui " a sti ce", innobileaza talentul, il plamadeste si formeaza in sensul acelui "a sti cum" la care noi am vrea sa ajungem pe drumul cel mai scurt, arzand etapele.
In invatare insa nu exista drumul cel mai scurt. Si aici intervine cel de-al doilea sens, la care nu poti ajunge fara a ti-l asuma pe cel dintai, al initierii prin cunoastere: "invitiare" capata sensul lui "a sfatui" pe cineva cum sa faca astfel incat sa vizeze excelenta. Pentru ca asta este intentia oricarui act educational: excelenta.
Vorbim prea mult despre cum trebuie scoala sa dezvolte competente si deloc despre cunoastere. "Sa stim cum" nu il mai asuma pe mai tanarul "sa stim ce", practica nu mai are nevoie de teorie, asa cum, pe gandite sau ba, a zis-o chiar premierul Boc in vremea interimatului lui la portofoliul Educatiei: "Teorii gasesc copiii si pe Internet, la scoala e important sa ne axam pe competente". Sa revenim putin la jocul etimologic si la sensuri. Competent, ne invata dictionarul, inseamna cel "care este bine informat într-un anumit domeniu; care este capabil, care este în măsură să judece un anumit lucru". Mai mult, sensul juridic al termenului ne trimite la cel care "are atribuția, căderea, autoritatea legală să facă ceva". Asadar, competent este cel indreptatit sa faca/judece un anumit lucru pentru care are pregatirea teoretica necesara. De unde competenta cere, prin excelenta, modestie intelectuala. Cum nu poti avea cunostinte despre tot, nici nu te poti pricepe la tot. Important este sa stii a te misca intr-un anumit domeniu, in nisa pe care o circumscrie pregatirea ta intelectuala (cunostintele pe care le-ai invatat si asumat). Asa se naste excelenta. Si tot asa rostul si rolul social.
Fara sfiala fata de cunoastere despre care vorbeam la inceput ne vom insusi competente care nu vor avea caderea sa judece si sa construiasca nimic, de vreme ce singura instanta de legitimare a acestor competente, i.e. cunoasterea, este scoasa din joc.
marți, 16 martie 2010
Exercitiu de dragoste
"Sa nu mai uiti sa inchizi fereastra atunci cand termini, stii ca nu iti plac intrebarile lor, te incomodeaza si apoi nu mai stii sa vorbesti atunci cand te trezesti", mi-a spus mama bosumflata ca a avea un copil nu mai parea atat de simplu ca atunci cand impingea leaganul gol, imaginandu-si ca acolo se va aseza, asa pur si simplu se va aseza, o viata desprinsa din viata ei, doar ca din viata ei asa cum o banuia ea de atata vreme, nu cum era realmente. De dimineata pana seara, un du-te vino printre lucruri. Oricat le ordona, oricat isi dadea silinta sa nu le bage prea mult in seama, sa nu le vada cum prind viata sfindandu-i nevoia de rutina, lucrurile o agasau. Agresau, mai bine-zis. Da, da, se porneau catre ea, cu zgomot, exact in fractiunea de secunda in care isi aseza trupul obosit pe fotoliul pe care noi, ceilalti ai casei, nici nu il stiam acolo. Poate ca nici nu era era. Poate ca era doar mama, cu trupul ei de acrobat crescut putin amorf, invaluit intr-un oftat atat de groaznic ca parca imi intorcea nasterea pe dos.
Sunt un om pe dos. Un "neom" cum ma alinta mama, atunci cand incerca sa inteleaga cum Dumnezeu atunci cand pun mana pe ceva, pe orice ar fi fost, se destrama. Ca un castel de carti in constructia caruia grija nu intra in calcul.
"Sa nu mai uiti sa inchizi fereastra atunci cand termini, stii ca nu iti plac intrebarile lor, te incomodeaza si apoi nu mai stii sa vorbesti atunci cand te trezesti", mi-a spus mama bosumflata ca a avea un copil e cu totul altceva decat a-ti trai viata. In anul in care m-a nascut, isi aminteste si acum, era un mai tomnatic. Soarele rasarea dupa pranz si statea atarnat de cer,chiar si atunci cand licarea primul luceafar.(De atunci il caut. Nu l-am gasit, cu toate eforturile tatei de a-mi instala un telescop improvizat la gura podului). M-a adus acasa ca pe un strain cuibarit in bratele ei molatece, trecand usor pe langa fantana aceea in care vedeai, daca te aplecai indeajuns de repede, un alt pamant (va jur, era o minge de pamant, cu creste si cer). "Nu s-o fi nascut inca, cine stie cat dureaza nasterea?, doar e primul meu copil" si incerca rabdatoare sa ma creasca, rupandu-ma in bucatile din viata ei atarnata in cuierul de la intrare, alaturi de cojocul cu lana albastruie.
Am uitat sa inchid fereastra in prima noapte si in toate noptile care au urmat de atunci. In noptile de acasa, vreau sa spun, pentru ca aiurea nu am pervaz, deci nu am fereastra, ci doar o taietura de zid cenusiu pe care ploaia nu a scris niciodata nimic. Si au intrat ursitoarele, patru la numar, pe care sa nu cumva sa vi le imaginati tinere si frumoase. Din contra, ursitoarele mele au ochii batrani si gura micsorata de cuvinte. Nu sunt urate, pentru simplul motiv ca atunci cand ele intra pe pervaz nu este acolo niciun estetician care sa le cantareasca si aprecieze. Nu mai e loc. "Hai spune, ce vrei tu sa ai? Te-ai mai gandit?". Ingana, ingana, ingana ursitoarele mele cele patru la numar.
Sunt un om pe dos. Un "neom" cum ma alinta mama, atunci cand incerca sa inteleaga cum Dumnezeu atunci cand pun mana pe ceva, pe orice ar fi fost, se destrama. Ca un castel de carti in constructia caruia grija nu intra in calcul.
"Sa nu mai uiti sa inchizi fereastra atunci cand termini, stii ca nu iti plac intrebarile lor, te incomodeaza si apoi nu mai stii sa vorbesti atunci cand te trezesti", mi-a spus mama bosumflata ca a avea un copil e cu totul altceva decat a-ti trai viata. In anul in care m-a nascut, isi aminteste si acum, era un mai tomnatic. Soarele rasarea dupa pranz si statea atarnat de cer,chiar si atunci cand licarea primul luceafar.(De atunci il caut. Nu l-am gasit, cu toate eforturile tatei de a-mi instala un telescop improvizat la gura podului). M-a adus acasa ca pe un strain cuibarit in bratele ei molatece, trecand usor pe langa fantana aceea in care vedeai, daca te aplecai indeajuns de repede, un alt pamant (va jur, era o minge de pamant, cu creste si cer). "Nu s-o fi nascut inca, cine stie cat dureaza nasterea?, doar e primul meu copil" si incerca rabdatoare sa ma creasca, rupandu-ma in bucatile din viata ei atarnata in cuierul de la intrare, alaturi de cojocul cu lana albastruie.
Am uitat sa inchid fereastra in prima noapte si in toate noptile care au urmat de atunci. In noptile de acasa, vreau sa spun, pentru ca aiurea nu am pervaz, deci nu am fereastra, ci doar o taietura de zid cenusiu pe care ploaia nu a scris niciodata nimic. Si au intrat ursitoarele, patru la numar, pe care sa nu cumva sa vi le imaginati tinere si frumoase. Din contra, ursitoarele mele au ochii batrani si gura micsorata de cuvinte. Nu sunt urate, pentru simplul motiv ca atunci cand ele intra pe pervaz nu este acolo niciun estetician care sa le cantareasca si aprecieze. Nu mai e loc. "Hai spune, ce vrei tu sa ai? Te-ai mai gandit?". Ingana, ingana, ingana ursitoarele mele cele patru la numar.
luni, 15 martie 2010
Povestea pe care nu stiam ca pot sa o spun
Tu in ce crezi, m-a intrebat bunica mea, cumva indurerata ca nu vreau sa ating bara de metal, desi s-a itit pe cer fulgerul straveziu, semn ca am suparat divinitatea. In vocea ei tremura reprosul pe care mi l-ar fi facut daca nu ar fi stiut ea cel mai bine ca adevaratele reprosuri, cele care te macina si scormonesc, sunt subintelese.
Pentru ea, lumea era facuta din credinte adunate si conjugate. Niciodata patimase, insa. Credinta autentica este cea pe care nu o aclami in strada, cea pe care ai cautat-o indelung in insomnii si disperari si care, in cele din urma, ti s-a dat. Credinta ca rasplata pentru ca ai cautat sa crezi.
Stiam ca bunica este credincioasa. Cuminte, cu ochii atat de aprigi incat blandetea capata tonalitatile lumii care i se reflecta in privire, sigur ca era credincioasa. In ce credea, insa, nu m-am intrebat pana ce nu mi-a venit tot ea, saraca, in intampinare. Dumnezeul ei nu era unul marinimos, pentru simplu fapt ca nu i-a cerut nimic. Nu proba nici darnicia si nici macar atotputernicia divina. Nu asta o interesa la Dumnezeu. Ii cerea doar sa creada in El si pe credinta aceasta isi aseza mai apoi zilele masurate cu nuiaua pe pamantul ars. Nici nu voia sa auda de ceas. In fond si la urma urmei, la ce folos sa iti impachetezi timpul in ore, minute, secunde? Cand soarele se va aseza pe cercul desenat pe pamant, se aseza in cerdac, asteptandu-si musafirii.
Asa am gasit-o si ultima data cand am vazut-o. Cuminte, cu ochii aprigi, imi arata cu privirea graurii din ciresul care parca a intrat in pamant atunci cand mana ei uscata nu a mai desenat cu nuiaua cercul de timp pe pamantul ars.(Cand eram copil, ciresul acesta imi dadea cele mai mari spaime, cu trunchiul lui contorsionat si ramurile impletite in atatea povesti incat stiam cu certitudine ca il el locuiesc lumi mult mai mari decat cea de la poale). "A trecut taica-tau pe aici mai devreme. I-am cules cirese, uite, a mai lasat cateva". Am crezut-o atunci si acum stiu ca tata, care murise de sapte ani, trecuse prin cerdacul ei umbros, tocmai cand soarele se asezase pe cerc. Mi-a povestit indelung ce vorbise ea cu tata, si-a asezat palmele pe tamplele mele zvacnind de disperarea ca ea, care ma iubeste atat de mult, se petrece in celalalt timp, cum ii spunea. Si imi cerea cuminte sa o insotesc, sa mai vorbim putin pe drum. In ochii ei, v-am spus cat de aprigi erau?, mai ales pentru o femeie firava, care isi inmormantase patru copii fara a i se da ragazul de a-i petrece pana la poarta, simteam reprosul pe care nu avea cum sa mi-l spuna. Mai intai pentru ca daca imi spunea ea unde gresesc atunci cand nu stiu in ce cred, orice credinta ulterioara ar fi fost in van. Mai apoi pentru ca ma iubea. Nici asta nu mi-a spus-o vreodata. Doar ma iubea, nu? Si atunci de ce sa o spuna?, ajungea sa-mi stranga tamplele in mainile ei uscate si gata, zvacnetul inceta.
La cateva zile dupa ce a trecut tata pe la ea prin cerdac, bunica s-a stins. Bland si pe tacute, asa cum stia ea ca se crede si se iubeste. Trecuse usor in timpul care nu avea nevoie nici macar de cercul desenat cu nuiaua pe pamantul ars.
Pentru ea, lumea era facuta din credinte adunate si conjugate. Niciodata patimase, insa. Credinta autentica este cea pe care nu o aclami in strada, cea pe care ai cautat-o indelung in insomnii si disperari si care, in cele din urma, ti s-a dat. Credinta ca rasplata pentru ca ai cautat sa crezi.
Stiam ca bunica este credincioasa. Cuminte, cu ochii atat de aprigi incat blandetea capata tonalitatile lumii care i se reflecta in privire, sigur ca era credincioasa. In ce credea, insa, nu m-am intrebat pana ce nu mi-a venit tot ea, saraca, in intampinare. Dumnezeul ei nu era unul marinimos, pentru simplu fapt ca nu i-a cerut nimic. Nu proba nici darnicia si nici macar atotputernicia divina. Nu asta o interesa la Dumnezeu. Ii cerea doar sa creada in El si pe credinta aceasta isi aseza mai apoi zilele masurate cu nuiaua pe pamantul ars. Nici nu voia sa auda de ceas. In fond si la urma urmei, la ce folos sa iti impachetezi timpul in ore, minute, secunde? Cand soarele se va aseza pe cercul desenat pe pamant, se aseza in cerdac, asteptandu-si musafirii.
Asa am gasit-o si ultima data cand am vazut-o. Cuminte, cu ochii aprigi, imi arata cu privirea graurii din ciresul care parca a intrat in pamant atunci cand mana ei uscata nu a mai desenat cu nuiaua cercul de timp pe pamantul ars.(Cand eram copil, ciresul acesta imi dadea cele mai mari spaime, cu trunchiul lui contorsionat si ramurile impletite in atatea povesti incat stiam cu certitudine ca il el locuiesc lumi mult mai mari decat cea de la poale). "A trecut taica-tau pe aici mai devreme. I-am cules cirese, uite, a mai lasat cateva". Am crezut-o atunci si acum stiu ca tata, care murise de sapte ani, trecuse prin cerdacul ei umbros, tocmai cand soarele se asezase pe cerc. Mi-a povestit indelung ce vorbise ea cu tata, si-a asezat palmele pe tamplele mele zvacnind de disperarea ca ea, care ma iubeste atat de mult, se petrece in celalalt timp, cum ii spunea. Si imi cerea cuminte sa o insotesc, sa mai vorbim putin pe drum. In ochii ei, v-am spus cat de aprigi erau?, mai ales pentru o femeie firava, care isi inmormantase patru copii fara a i se da ragazul de a-i petrece pana la poarta, simteam reprosul pe care nu avea cum sa mi-l spuna. Mai intai pentru ca daca imi spunea ea unde gresesc atunci cand nu stiu in ce cred, orice credinta ulterioara ar fi fost in van. Mai apoi pentru ca ma iubea. Nici asta nu mi-a spus-o vreodata. Doar ma iubea, nu? Si atunci de ce sa o spuna?, ajungea sa-mi stranga tamplele in mainile ei uscate si gata, zvacnetul inceta.
La cateva zile dupa ce a trecut tata pe la ea prin cerdac, bunica s-a stins. Bland si pe tacute, asa cum stia ea ca se crede si se iubeste. Trecuse usor in timpul care nu avea nevoie nici macar de cercul desenat cu nuiaua pe pamantul ars.
Despre captivitate si liber arbitru
Am fost apostrofata ca atunci cand am scris despre moartea lui Carmen Ciciu am privilegiat liberul arbitru, netinand seama de conjuncturi. Din tesatura carora, in ultima instanta, se cerne cotidianul fiecaruia dintre noi, indiferent de ce ar fi putut sau am fi vrut sa fie. Exista aici un fatalism caruia nu prea i te poti sustrage. Am si eu sertarasele mele cu "nict noch", amanarile, neispravirile, irosirile.
Numai ca nu cred ca viata in abstractul ei poarta raspunderea. Candva, undeva, am facut o alegere, chiar daca acum imi scapa acel moment zero in care un drum s-a inchis. Am avut liber arbitru, cum s-ar spune, dar l-am irosit de multe ori, lasandu-l confiscat de momente si locuri pe care mi le imaginam provizorii.
Pentru drama lui Carmen Ciciu insa raspunderea nu apasa doar asupra optiunii personale. Ci asupra celei sociale, din care gesturile si constructiile fiecaruia fac sau mai bine-zis ar trebui sa faca parte. Optiunea societatii romanesti(netematizata) a fost aceea ca "munca" sa ii fie apendice. De aceea nu avem practici, norme ori limite. "Munca", insemmnand aici locul si rostul pe care fiecare dintre noi si-l defineste in societate, nu este constructie. Societatea romaneasca nu are proiecte. Nici cu noi, nici prin noi, nici pentru noi. Daca "munca" ar fi fost parte constitutiva a comunitatii cetatenesti, negocierea nu ar fi fost unidirectionala, de sus in jus, ci ne-ar fi asumat si pe noi. Comunitatea de cetateni, i.e. tocmai societatea civila, se plaseaza, prin definitie, la interval. Adica mediaza. Ne acorda statutul de negociator. Si ne solicita, prin urmare, liberul arbitru. Altfel, ramanem cetateni doar in limitele Constitutiei, deficitara din acest punct de vedere, luandu-si cetateanul in sens strict genetic.
Liberul nostru arbitru este captiv. Dar nu intr-o temnita clasica, ci intr-un Panoptikon in care, intocmai pentru ca nu ne vedem temnicerul, intuindu-i insa ubicuitatea, ne docilizam corpurile, amagindu-ne cu marea libertate spirituala care, nu-i asa?, in fata opresiunilor devine mai bogata.
Numai ca nu cred ca viata in abstractul ei poarta raspunderea. Candva, undeva, am facut o alegere, chiar daca acum imi scapa acel moment zero in care un drum s-a inchis. Am avut liber arbitru, cum s-ar spune, dar l-am irosit de multe ori, lasandu-l confiscat de momente si locuri pe care mi le imaginam provizorii.
Pentru drama lui Carmen Ciciu insa raspunderea nu apasa doar asupra optiunii personale. Ci asupra celei sociale, din care gesturile si constructiile fiecaruia fac sau mai bine-zis ar trebui sa faca parte. Optiunea societatii romanesti(netematizata) a fost aceea ca "munca" sa ii fie apendice. De aceea nu avem practici, norme ori limite. "Munca", insemmnand aici locul si rostul pe care fiecare dintre noi si-l defineste in societate, nu este constructie. Societatea romaneasca nu are proiecte. Nici cu noi, nici prin noi, nici pentru noi. Daca "munca" ar fi fost parte constitutiva a comunitatii cetatenesti, negocierea nu ar fi fost unidirectionala, de sus in jus, ci ne-ar fi asumat si pe noi. Comunitatea de cetateni, i.e. tocmai societatea civila, se plaseaza, prin definitie, la interval. Adica mediaza. Ne acorda statutul de negociator. Si ne solicita, prin urmare, liberul arbitru. Altfel, ramanem cetateni doar in limitele Constitutiei, deficitara din acest punct de vedere, luandu-si cetateanul in sens strict genetic.
Liberul nostru arbitru este captiv. Dar nu intr-o temnita clasica, ci intr-un Panoptikon in care, intocmai pentru ca nu ne vedem temnicerul, intuindu-i insa ubicuitatea, ne docilizam corpurile, amagindu-ne cu marea libertate spirituala care, nu-i asa?, in fata opresiunilor devine mai bogata.
duminică, 14 martie 2010
Cand munca nu ucide
Nu pot sa fiu de acord cu de acum devenita teza "Carmen Ramona Ciciu a murit din cauza muncii", cu sensul mai amplu ca muncim (i.e. in Romania) pana murim. Este foarte adevarat ca multi dintre noi au pierdut nopti, week-end-uri, au muncit fara intrerupere si 48 de ore. Dar nu "munca" este vinovata in niciunul dintre aceste cazuri, pentru simplu fapt ca munca este un concept pe care noi il umplem cu sens.
Nu munca ne-a facut/ne face rau, ci normele, regulile si practicile pe care noi le instituim. Sau, daca preferati, le acceptam. Inertia de a aproba o stare de fapt, chiar daca acesta ne face rau, este un simptom al neasumarii. Daca ne-am asuma pe noi insine, daca, prin urmare, ne-am cunoaste limitele, am sti cum sa ne punem in joc la munca.
Principiul romano-capitalist ca fiecare dintre noi este dispensabil, adica "patronul" te poate inlocui oricand daca nu joci pur si simplu dupa regulile lui, acopera niste lacune de situare in lume/societate.
Si apoi lamentatia care deriva din generalizarea "Romanii muncesc mult" (a se citi "Se jertfesc pe campul muncii"), lasandu-se subinteleas adversativul mostenit istoric: "Romanii muncesc mult, dar nu sunt apreciati, nu au noroc.."
Carmen Ramona Ciciu este un caz tragic. Probabil tributar felului in care noi ne giram societatea, cu ale ei modele, in care da, si munca este mai cu seama cantitativa.
Dincolo de drama individuala insa, nu "munca" a ucis-o. Munca este o relatie. Si, ca in orice relatie, si aici sunt implicate doua entitati: subiectul (care munceste) si obiectul (transformabil prin munca). Aplicand subiectului prezumtia de inocenta, il privam, de fapt,de dreptul de a face alegeri. De a avea proiecte.
Luxul de a pretinde angajatorului conditii nu doar de munca (adica nu doar doi litri de apa plata pe zi si pauza de pranz), ci si de dezvoltare profesionala nu este unul financiar. Totul tine de cum te pui in joc si ce pretinzi de la propria munca.
Din pacate insa, intr-o societate in care Descartes a devenit prilej de bancuri intre zugravi (am auzit-o eu), iar diploma universitara nu mai legitimeaza pe nimeni, prea multi ajung intr-un loc de munca pentru care nu sunt pregatiti intelectual. Fara instrumentele teoretice dobandite in scoala, fara dexteritatea de a sesiza contradictii si de a inuti solutii, munca devine o corvoada.
Iar drama de asta-data nu individuala, ci adanc sociala, este uzurpata de o presa in care multi "muncesc", in loc de "a profesa", astfel ca tot ceea ce devine (tipator de) vizibil este senzationalul acesta al mortii,lipsit insa de angoasa unui Ivan Ilici.
Nu munca ne-a facut/ne face rau, ci normele, regulile si practicile pe care noi le instituim. Sau, daca preferati, le acceptam. Inertia de a aproba o stare de fapt, chiar daca acesta ne face rau, este un simptom al neasumarii. Daca ne-am asuma pe noi insine, daca, prin urmare, ne-am cunoaste limitele, am sti cum sa ne punem in joc la munca.
Principiul romano-capitalist ca fiecare dintre noi este dispensabil, adica "patronul" te poate inlocui oricand daca nu joci pur si simplu dupa regulile lui, acopera niste lacune de situare in lume/societate.
Si apoi lamentatia care deriva din generalizarea "Romanii muncesc mult" (a se citi "Se jertfesc pe campul muncii"), lasandu-se subinteleas adversativul mostenit istoric: "Romanii muncesc mult, dar nu sunt apreciati, nu au noroc.."
Carmen Ramona Ciciu este un caz tragic. Probabil tributar felului in care noi ne giram societatea, cu ale ei modele, in care da, si munca este mai cu seama cantitativa.
Dincolo de drama individuala insa, nu "munca" a ucis-o. Munca este o relatie. Si, ca in orice relatie, si aici sunt implicate doua entitati: subiectul (care munceste) si obiectul (transformabil prin munca). Aplicand subiectului prezumtia de inocenta, il privam, de fapt,de dreptul de a face alegeri. De a avea proiecte.
Luxul de a pretinde angajatorului conditii nu doar de munca (adica nu doar doi litri de apa plata pe zi si pauza de pranz), ci si de dezvoltare profesionala nu este unul financiar. Totul tine de cum te pui in joc si ce pretinzi de la propria munca.
Din pacate insa, intr-o societate in care Descartes a devenit prilej de bancuri intre zugravi (am auzit-o eu), iar diploma universitara nu mai legitimeaza pe nimeni, prea multi ajung intr-un loc de munca pentru care nu sunt pregatiti intelectual. Fara instrumentele teoretice dobandite in scoala, fara dexteritatea de a sesiza contradictii si de a inuti solutii, munca devine o corvoada.
Iar drama de asta-data nu individuala, ci adanc sociala, este uzurpata de o presa in care multi "muncesc", in loc de "a profesa", astfel ca tot ceea ce devine (tipator de) vizibil este senzationalul acesta al mortii,lipsit insa de angoasa unui Ivan Ilici.
vineri, 12 martie 2010
Cum să fim nefericiţi - pe marginea unui text din Marcuse
Textul lui Marcuse operează o analiză clară a acestei conştiinţe fericite care vine împreună cu o desublimare instituţionalizată a tuturor palierelor sociale. Pericolul acestei desublimări constă în desublimarea propriu-zisă a omului, în atrofierea lui, în iluzia radicală că orice plăcere poate fi satisfăcută imediat, că orice poate fi spus fără mediere. Ieşirea din această himeră care aduce nepermis împreună realul şi idealul se face printr-o operaţie inversă de sublimare, condiţie pentru recâştigarea conştiinţei nefericite. Aşadar, cum putem fi nefericiţi?
Să vedem mai întâi premisele desublimării aşa cum apar ele în textul lui Marcuse. Cultura tehnologică se caracterizează prin disoluţia conflictului la orice nivel al societăţii, dar acest lucru nu se întâmplă printr-o vidare bruscă a sensului, ci prin mişcarea inversă a surplusului de semnificaţie. De pildă, drepurile şi libertăţile sunt definite pozitiv, prin semnificaţii multiple (libertatea economică devine libertatea de a a cumpăra, de a vinde etc), ocultându-se astfel semnificaţia lor intrinsecă: libertatea de economie autentică este în fapt eliberarea de economie, de constrângerile impuse de sistemele dominante ale societăţii tehnologice. Registrul politic este supus aceluiaşi proces de hiperbolizare a sensului; orice conflict între partide rivale trebuie pus în paranteză, pentru binele comun al societăţii, acum în faţa unui duşman străin. Cultura devine cultura realităţii, iar realitatea este la rândul ei ideologizată şi încărcată de semnificaţii multiple. Acest surplus de sens nu este însă unul autentic, sănătos, ci un mod de dominaţie prin crearea iluziei că societatea însăşi îţi pune la îndemână modalităţi de satisfacere a oricărei plăceri. Operaţionalismul din ştiinţele exacte şi behaviorismul din ştiinţele sociale dau seama de structurarea socialului, astfel încât orice valoare este tradusă prin valoarea de schimb. Pe plan cultural se produce a asimilare a culturii superioare în cultura materială, dar o asimilare profundă care aplică aceeaşi schemă instrumentală oricărui bun cultural. Puterea de negaţie a culturii superioare este pervertită în afirmarea accesului la ideal; rând pe rând ritualurile acesteia sunt denigrate, pentru că nu mai este nevoie de stipularea nefericită a unei alte dimensiuni a existenţei. Dacă arta burgheză înseamnă dialectică a realului şi a idealului, profund ireconciliabile, arta culturii de masă refuză întocmai această opoziţie, acest refuz reciproc al celor două dimensiuni, spune Marcuse. Prin desublimare, cultura superioară se transformă în cultură populară şi imprimă vieţii conştiinţa fericită a satisfacţiilor imediate.
Aşadar, prin disoluţia antagonismului şi prin traducerea lui în termenii instrumentali ai marii unităţi, registrele realităţii sunt desublimate. Avem de-a face cu o desublimare a eroticului şi o restrângere a acestuia la sexualitate, cu o desublimare a limbajului şi o restrângere a acestuia la cuvântul-funcţie, cu o desublimare a realităţii şi o restrângere a acesteia la plăcerea imediată. Acest proces de localizare strictă şi de restrângere este un proces distructiv pentru individ. În primă instanţă, renunţarea la eros duce de fapt la o amânare permanentă a satisfacerii dorinţei prin satisfacţiile- surogat ale sexualităţii şi la o creştere a agresivităţii. În context freudian, Eros şi Thanatos constituie un cuplu ontologic, iar relaţia dintre ele este invers proporţională: aceasta înseamnă că de câte ori sexualitatea este hiper-dimensionată, agresivitatea scade şi invers. În contextul culturii tehnologice însă, erosul fiind dizolvat în sexualitate, relaţia aceasta de invers-proporţionalitate nu mai funcţionează; aceasta înseamnă că de câte ori satisfacţiile sexuale sunt hiper-dimensionate creşte şi agresivitatea. Desublimarea mai are însă o consecinţă, mult mai perversă şi mai greu de vindecat, şi anume dez-individualizarea individului prin lipsa de culpabilitate a acestuia. Aşadar, individul nu se mai simte culpabil atâta timp cât plăcerile resimţite îi dau conştiinţa unei beatitudini imediate şi atâta timp cât i se creează senzaţia că nimic nu-i este refuzat.
Cum operează acest proces de desublimare la nivelul limbajului? Se produce şi pe acest palier o mişcare de asimilare, astfel încât discursivitatea este sacrificată în detrimentul conversaţiei instrumentale, care nu mai transmite semnificaţii, ci lucruri. Cuvintele capătă statut ontic, se confundă cu funcţia obiectelor, iar obiectele astfel apărute par a fi mai reale decât cele reale. Raportarea cuvântului la realitate este directă, fără medieri conceptuale. Cuvântul captează realitatea, o pune în formă şi această realitate nou constituită devine singurul vehicul al dialogului uman.
Limbajul poate avea statut ontic, se poate ca, pornind de la limbaj să determini lumea, existenţa lucrurilor. Dincolo de functia sa mimetică, de exprimare a unei realităţi preexistente, limbajul mediază, creează într-un anumit sens realitatea. Lucrurile intrate în limbaj dobândesc existenţă; dacă limbajul este vehiculat ideologic, atunci cuvintele fac lucruri.
În romanul utopic al lui Orwell, O mie nouă sute optzeci şi patru, întocmai despre asta este vorba, despre cum ceea ce spui devine însemn al lumii reale. Dacă, de pildă spui că Withers este o nepersoană, atunci acesta nu există, cu toate că e văzut în răstimpuri bântuind străzile oraşului. Ajunge să asertezi ceva, ba chiar mai puţin, ajunge să ai un cuvânt sau o aparenţă de cuvânt pentru a da greutate ontică lucrurilor. Modelul lingvistic al lui Orwell are ca premisă determinismul lingvistic, preexistenţa limbajului în faţa lumii. Nouvorba înseamnă nu o nouă limbă, ci trunchierea, desfiinţarea comunicării autentice. Dispar sensurile secundare, figurate, fără de care nu există autenticitate a cuvântului şi în locul lor apar cuvinte-entităţi, cu sens arbitrar şi unic, impus de ideologie. Războiul poate fi pace, libertatea sclavie ori, la fel de bine, ignoranţa poate fi putere. Sensul este unic şi depinde doar de instanţa de putere care îl determină. Disoluţia conceptului face ca atât limbajul, cât şi realitatea să se cramponeze în unica dimensiune a concreteţii imediate. Conceptul este cel care aduce împreună faţetele multiple ale lucrurilor, care permite, prin reprezentarea pe care o creează contextualizarea şi citirea în intertextualitate a lucrurilor.
Limbajul este desublimat pentru că i se refuză întocmai această dimensiune conceptuală prin care realitatea este totalizată, judecată, interpretată. Conceptul presupune un travaliu critic de stabilire a adevărului, o mediere între lucru şi cuvânt, o stipulare a unui alt sens decât cel al funcţiei imediate. Prin desublimare, limbajul este redus la a numi lucrurile exclusiv prin felul în care acestea funcţionează şi astfel, ceea ce transmitem între noi nu este decât o colecţie de stereotipuri, de etichete, de tautologii. Conştiinţa fericită ne spune că stăpânim realul prin însăşi gestul de captare a acestuia în cuvinte instrumentale, fără contradicţii şi fără resturi interpretative. Desublimarea înseamnă de fapt desublimarea omului, a responsabilităţii sale. Realitatea imediată pare a fi mai autentică decât autenticitatea omului; gândirea umană, pliată în mod esenţial pe contradicţii este suspendată, amânată în folosul unei plăceri imediate ori al unui dialog al surzilor. Indivizii sunt supuşi unui proces de metamorfozare care înregistrează desublimările succesive, dar care suspendă orice vină şi deci orice nefericire.
Care este însă soluţia de a a repune în termeni autentici erosul şi limbajul? Pe planul erosului, soluţia este prefigurată prin capacitatea sexualităţii de a se auto-sublima, iar pe planul limbajului, soluţia pare a ţine de formele marginale ale discursului, în speţă de limbajul argotic, familiar, nesupus unei administraţii lingvistice. Acest limbaj este cel care numeşte lucrurile pe numele lor, nu pe funcţia lor unidimensională şi imediată. Soluţia autentică este însă una care ţine de spaţiul moral al omului, de trezirea sentimentului de culpabilitate, de o asumare pe cont propriu a unei realităţi care de multe ori nu poate fi nici experimentată şi nici numită în mod imediat. Proba nefericirii nu se poate face decât pe cont propriu şi ea presupune refuzul acestei conştiinţe de fericire colectivă pe care cultura de masă o difuzează fără drept de apel.
Timpul
Am, de cateva zile, un sentiment ciudat al timpului. Atunci cand el era decupat in orele de redactie, prin excelenta ale celorlalte lucruri in afara mea, si orele de "acasa", puteam sa il masor, sa il rasfat sau sa ma iau la harta. Linia care impartea cele doua spatii - redactia si acasa (a se citi articulat) - reusea sa-mi dea un principiu organizator, insesizabil ca atare.
Acum imi simt timpul suspendat. Nu-l mai masor, nemaiavand masura. Nu ma mai iau la harta cu el, nu-mi mai prelungesc ziua in cea de 25-a ora. Nici macar nu imi mai port ceasul la mana.
Acum imi simt timpul suspendat. Nu-l mai masor, nemaiavand masura. Nu ma mai iau la harta cu el, nu-mi mai prelungesc ziua in cea de 25-a ora. Nici macar nu imi mai port ceasul la mana.
joi, 11 martie 2010
Despre impostura
Am pornit pe acest drum incercand sa ma dumiresc eu insami de unde incrancenarea de a face presa. Nu am avut nicio experienta edificatoare, presa, atat cat am profesat-o, nu m-a aventurat intr-o lume care sa capete trasaturile mele, ba chiar am avut un divort in tacere, cu martori care nu ne stiau pe niciuna dintre noi. Nu ne-am impartit la final fotografiile, nici cartile si nici nu am ramas prietene. Daca ma uit la ea, la presa, nu recunosc nimic din vechiul mariaj. Pentru ca ar insemna sa imi recunosc neputinta de a fi lasat ceva din mine pe acolo pe unde am trecut.
Si totusi. Presa este ceea ce stiu eu sa fac. Nu am mutat nicioadata muntii din loc, cu niciun articol. Pentru ca muntii se cer lasati acolo unde este rostul lor. Nu am crezut nicioadata ca ziaristul este chemat sa judece, sa eticheteze, sa creeze revolutii, spasme ori revelatii istorice. Nici ca depesa trebuie sa mizeze pe senzatii. Am privit intotdeauna munca de jurnalist ca pe o provocare intelectuala. Mecanismele, conexiunile, conjuncturile, mizele sunt obiectele de lucru ale unui ziarist, nu simplul fapt, oricat de monstruos ar fi el (in sensul pur etimologic, de iesire din forma). Pentru ca presa sa fie asumata ca profesie, trebuie sa ne stim locul, care este prin excelenta cel al intervalului. Orice derapaj, inspre autoritate ori, din contra, inspre vox populi, lasa intervalul gol. Asa apare impostura.
Cand presa nu isi mai defineste locul si rolul, cand din ea raman doar tentaculele care se intind si se infiltreaza, ziarele mor fara memorie. Eu nu stiu sa fiu un astfel de ziarist tentacular. Nici nu vreau sa fiu o"specie", in loc de a miza pe profesie.
Poate de aceea de cate ori privesc spre munti, ei inca sunt acolo. Si este bine sa fie asa.
Si totusi. Presa este ceea ce stiu eu sa fac. Nu am mutat nicioadata muntii din loc, cu niciun articol. Pentru ca muntii se cer lasati acolo unde este rostul lor. Nu am crezut nicioadata ca ziaristul este chemat sa judece, sa eticheteze, sa creeze revolutii, spasme ori revelatii istorice. Nici ca depesa trebuie sa mizeze pe senzatii. Am privit intotdeauna munca de jurnalist ca pe o provocare intelectuala. Mecanismele, conexiunile, conjuncturile, mizele sunt obiectele de lucru ale unui ziarist, nu simplul fapt, oricat de monstruos ar fi el (in sensul pur etimologic, de iesire din forma). Pentru ca presa sa fie asumata ca profesie, trebuie sa ne stim locul, care este prin excelenta cel al intervalului. Orice derapaj, inspre autoritate ori, din contra, inspre vox populi, lasa intervalul gol. Asa apare impostura.
Cand presa nu isi mai defineste locul si rolul, cand din ea raman doar tentaculele care se intind si se infiltreaza, ziarele mor fara memorie. Eu nu stiu sa fiu un astfel de ziarist tentacular. Nici nu vreau sa fiu o"specie", in loc de a miza pe profesie.
Poate de aceea de cate ori privesc spre munti, ei inca sunt acolo. Si este bine sa fie asa.
Discontinuu
Noi ai cui suntem, domn Iliescu? Chip ridat, voce umilă, privirea avidă
de o confirmare a puterii. O bătrână cu mâini încă iuţi îl
sfredeleşte cu ochii pe preşedintele de onoare al PSD. Nu aşteaptă un
răspuns, deşi acesta vine simplu: ai PSD, mătuşă!. Are statura celei
ce ştie că smerenia este parte a unei negocieri care ţine de
supravieţuire, iar gestul grăbit de a săruta mâna politicianului ajuns
în cotidianul ei nu are nimic stingher. De altfel, nici Iliescu nu e
stânjenit: mâna i se lasă ridicată spre buzele bătrânei, ca într-o
binecuvântare păgână. În satul ce-şi poartă prin generaţii istoria,
politica n-are nimic de-a face cu puterea, aşa cum şi-o închipuie şi
proiectează oamenii. Politica se face acolo, la Bucureşti, între oameni
care vorbesc unii cu ceilalţi, purtaţi de micile ecrane până în casele
unde candela arde la fiecare cruce roşie din calendar, pe policioara unde
muşcatele înfloresc şi mor în ritmul guvernelor din capitală. Puterea,
în schimb, se naşte organic, capătă chipul binelui şi al răului, te
lasă să te apropii de ea şi, din când în când, să-i săruţi mâna.
Puterea îţi solicită adeziunea, îţi cere s-o asculţi, îţi traduce
lumea în fragmente de viaţă, lasă impresia că-ţi dă şi ţie un rol
care, oricât de minor, poate fi jucat. Politica are tehnică, puterea are
chip. Nici nu mai contează ce culoare ideologică are guvernul, ce
alianţe se fac în Parlament, cum se adună la final voturile mici cu
voturile mari, când vine vorba de puterea aceasta pastorală, pe care o
proiectează oamenii.
Chipul bătrânei nu se mişcă. Cu spatele aplecat, arcuindu-şi anii pe
care şi-i socoteşte după numărul de copii plecaţi şi după animalele
înlocuite de bătrâneţe, se îndepărtează de mulţimea în mijlocul
căreia fostul preşedinte mai zăboveşte. Când o fi să voteze, o să-l
caute pe listă, după desenul pe care-l recunoaşte, chiar dacă acum
micile simboluri s-au multiplicat şi au început să semene între ele.
Puţini ştiu să absoarbă nevoia oamenilor de a-l recunoaşte pe cel
puternic, aşa cum face Ion Iliescu. Ceilalţi, mulţi şi zgomotoşi la
televizor, trimit o dată la patru ani un teanc de scrisori de tipar, cu
semnături caligrafiate, din care poştaşul dă fiecăruia din sat câte
una. Oamenii de aici nu s-au schimbat în toţi anii aceştia de când
tinerii pleacă peste hotare şi la marginea satului se înalţă case
mari, cu cerdac de piatră şi robinete, de când învăţătorul şi
preotul primesc dimineaţa ziarele la poartă, de când la alimentară se
vând roşii încă din martie, cu pulpa roz şi gustul rece. Modelul
politic s-a metamorfozat însă la fiecare patru ani, partidele au crescut
şi descrescut, la fel şi alianţele dintre ele, promisiunile politice
şi-au fabricat propriul ecou şi puţini oameni politici au ştiut cum să
se mişte pe măsura timpului celor mulţi.
S-a vorbit într-un timp despre cele două Românii, fără a le da un
nume. Intuitiv, pare pertinent să vorbeşti despre România urbană şi
cea rurală, despre România modernă şi cea tradiţională, dacă nu ai
nicio afecţiune sau scrupulozitate faţă de termeni. România urbană din
Bucureşti nu se reflectă, de pildă, în urbea Dorohiului sau a Aradului,
iar la sate nu irumpe, organic, "tradiţia românească". Avem, de bună
seamă, o Românie inegală, discontinuă, în care urbanul şi ruralul
coexistă la oraş şi în care modernitatea şi tradiţionalismul nu au
destulă consistenţă pentru a se putea defini. Putem vorbi însă, în
felul acesta disjunctiv, despre o Românie politică şi una cotidiană:
politic, România apare dinamică, istorică; cotidian, România are o
rutină care nu este cea a deciziilor politice. Discrepanţa se lasă
surprinsă în momentul în care cele două registre se confruntă, adică
în momentul electoral. Cu cât actul politic se vrea mai pragmatic, cu
atât votul se încăpăţânează să se exercite afectiv, cu cât
programele politice se tehnicizează, cu atât electoratul tinde să
personalizeze puterea. Modelul politic s-a modificat mult înaintea celui
cultural, astfel încât profilul politicianului se pliază doar la modul
excepţional pe portretul ideal pe care i-l proiectează electoratul.
Dacă Ion Iliescu ar mai putea candida la preşedinţie, oamenii l-ar vota.
E o teză mult vehiculată în presă sau în agora, înviată la toate
alegerile şi pusă pe seama ştiinţei de a face politică a fostului
preşedinte. Nu importă acum cât de validă este explicaţia, dacă
Iliescu este printre puţinii cu viziune politică (termenii de
corect/incorect, moral/imoral neaplicându-se aici), nici măcar dacă,
structural, este charismatic în faţa mulţimii. În mod sigur, Ion
Iliescu reprezintă un tipar de politician care s-a prezervat în rutina
României cotidiene, un model politic care s-a schimbat la fel de lent ca
modelul cultural al societăţii româneşti. Dacă în capitală alegerile
pot fi lecturate ideologic, în cea mai mare parte a României alegerile
rămân un moment în care oamenii simt că au privilegiul de confirma
puterea. "Noi cu cine suntem, domn Iliescu?", întreabă bătrâna
noastră, vrând să ştie nu ce ideologie sau politică apără Iliescu,
ci care este puterea în care are şi ea un rol care, oricât de minor,
poate fi jucat. Dacă ar fi fost un act dintr-o piesă de teatru, ar fi
putut să se încheie retoric, cu o inversiune: "Dumneavoastră al cui
sunteţi, domn Iliescu?" şi atunci votul ar fi putut fi unul politic,
raţional, matur.
de o confirmare a puterii. O bătrână cu mâini încă iuţi îl
sfredeleşte cu ochii pe preşedintele de onoare al PSD. Nu aşteaptă un
răspuns, deşi acesta vine simplu: ai PSD, mătuşă!. Are statura celei
ce ştie că smerenia este parte a unei negocieri care ţine de
supravieţuire, iar gestul grăbit de a săruta mâna politicianului ajuns
în cotidianul ei nu are nimic stingher. De altfel, nici Iliescu nu e
stânjenit: mâna i se lasă ridicată spre buzele bătrânei, ca într-o
binecuvântare păgână. În satul ce-şi poartă prin generaţii istoria,
politica n-are nimic de-a face cu puterea, aşa cum şi-o închipuie şi
proiectează oamenii. Politica se face acolo, la Bucureşti, între oameni
care vorbesc unii cu ceilalţi, purtaţi de micile ecrane până în casele
unde candela arde la fiecare cruce roşie din calendar, pe policioara unde
muşcatele înfloresc şi mor în ritmul guvernelor din capitală. Puterea,
în schimb, se naşte organic, capătă chipul binelui şi al răului, te
lasă să te apropii de ea şi, din când în când, să-i săruţi mâna.
Puterea îţi solicită adeziunea, îţi cere s-o asculţi, îţi traduce
lumea în fragmente de viaţă, lasă impresia că-ţi dă şi ţie un rol
care, oricât de minor, poate fi jucat. Politica are tehnică, puterea are
chip. Nici nu mai contează ce culoare ideologică are guvernul, ce
alianţe se fac în Parlament, cum se adună la final voturile mici cu
voturile mari, când vine vorba de puterea aceasta pastorală, pe care o
proiectează oamenii.
Chipul bătrânei nu se mişcă. Cu spatele aplecat, arcuindu-şi anii pe
care şi-i socoteşte după numărul de copii plecaţi şi după animalele
înlocuite de bătrâneţe, se îndepărtează de mulţimea în mijlocul
căreia fostul preşedinte mai zăboveşte. Când o fi să voteze, o să-l
caute pe listă, după desenul pe care-l recunoaşte, chiar dacă acum
micile simboluri s-au multiplicat şi au început să semene între ele.
Puţini ştiu să absoarbă nevoia oamenilor de a-l recunoaşte pe cel
puternic, aşa cum face Ion Iliescu. Ceilalţi, mulţi şi zgomotoşi la
televizor, trimit o dată la patru ani un teanc de scrisori de tipar, cu
semnături caligrafiate, din care poştaşul dă fiecăruia din sat câte
una. Oamenii de aici nu s-au schimbat în toţi anii aceştia de când
tinerii pleacă peste hotare şi la marginea satului se înalţă case
mari, cu cerdac de piatră şi robinete, de când învăţătorul şi
preotul primesc dimineaţa ziarele la poartă, de când la alimentară se
vând roşii încă din martie, cu pulpa roz şi gustul rece. Modelul
politic s-a metamorfozat însă la fiecare patru ani, partidele au crescut
şi descrescut, la fel şi alianţele dintre ele, promisiunile politice
şi-au fabricat propriul ecou şi puţini oameni politici au ştiut cum să
se mişte pe măsura timpului celor mulţi.
S-a vorbit într-un timp despre cele două Românii, fără a le da un
nume. Intuitiv, pare pertinent să vorbeşti despre România urbană şi
cea rurală, despre România modernă şi cea tradiţională, dacă nu ai
nicio afecţiune sau scrupulozitate faţă de termeni. România urbană din
Bucureşti nu se reflectă, de pildă, în urbea Dorohiului sau a Aradului,
iar la sate nu irumpe, organic, "tradiţia românească". Avem, de bună
seamă, o Românie inegală, discontinuă, în care urbanul şi ruralul
coexistă la oraş şi în care modernitatea şi tradiţionalismul nu au
destulă consistenţă pentru a se putea defini. Putem vorbi însă, în
felul acesta disjunctiv, despre o Românie politică şi una cotidiană:
politic, România apare dinamică, istorică; cotidian, România are o
rutină care nu este cea a deciziilor politice. Discrepanţa se lasă
surprinsă în momentul în care cele două registre se confruntă, adică
în momentul electoral. Cu cât actul politic se vrea mai pragmatic, cu
atât votul se încăpăţânează să se exercite afectiv, cu cât
programele politice se tehnicizează, cu atât electoratul tinde să
personalizeze puterea. Modelul politic s-a modificat mult înaintea celui
cultural, astfel încât profilul politicianului se pliază doar la modul
excepţional pe portretul ideal pe care i-l proiectează electoratul.
Dacă Ion Iliescu ar mai putea candida la preşedinţie, oamenii l-ar vota.
E o teză mult vehiculată în presă sau în agora, înviată la toate
alegerile şi pusă pe seama ştiinţei de a face politică a fostului
preşedinte. Nu importă acum cât de validă este explicaţia, dacă
Iliescu este printre puţinii cu viziune politică (termenii de
corect/incorect, moral/imoral neaplicându-se aici), nici măcar dacă,
structural, este charismatic în faţa mulţimii. În mod sigur, Ion
Iliescu reprezintă un tipar de politician care s-a prezervat în rutina
României cotidiene, un model politic care s-a schimbat la fel de lent ca
modelul cultural al societăţii româneşti. Dacă în capitală alegerile
pot fi lecturate ideologic, în cea mai mare parte a României alegerile
rămân un moment în care oamenii simt că au privilegiul de confirma
puterea. "Noi cu cine suntem, domn Iliescu?", întreabă bătrâna
noastră, vrând să ştie nu ce ideologie sau politică apără Iliescu,
ci care este puterea în care are şi ea un rol care, oricât de minor,
poate fi jucat. Dacă ar fi fost un act dintr-o piesă de teatru, ar fi
putut să se încheie retoric, cu o inversiune: "Dumneavoastră al cui
sunteţi, domn Iliescu?" şi atunci votul ar fi putut fi unul politic,
raţional, matur.
O Romanie fara memorie
M-am născut în România. Acesta este numele ţării care, prin faptul naşterii, a ajuns să fie a mea. La început, nu ştiam multe una despre cealaltă. În timp, am început s-o cunosc şi să-mi pun între paranteze apartenenţa la ea. Uneori, îi semăn, pentru că văd în ea chipul primelor cărţi, citite pe pervazul ferestrei. Alteori, îi livrez atâta furie, încât îmi vine să alerg în afara timpului. Într-o dimineaţă, îmi miroase a vişin şi un bătrân cu gesturi interbelice îşi mişcă colţul pălăriei când mă vede. În altă dimineaţă, într-un tren spre Iaşi, un alt bătrân face elogiul comunismului şi îşi rosteşte ura imensă- de unde, oare?- pentru toţi şi toate. Privirea îmi cade peste poteca spre Cibin şi îmi spun că nicăieri în lume nu găseşti atâta lumină şi atâtea rosturi de trăi. Îi văd cerşind la colţ de stradă, trunchiaţi în umanitatea lor şi mă simt vinovată, brutalizată de o realitate din care gândurile mele lipsesc.
Aş vrea să-mi pot rosti ţara. Ştiu multe despre România. Am învăţat, aşa mi s-a părut corect, de vreme ce suntem silite să trăim una în preajma celeilalte. Trei oameni- Drăghicescu, Ralea şi Cioaran- m-au avertizat că România este, pentru cei născuţi aici, o obsesie în cercul căreia trăieşti toată viaţa. Alţii, cum sunt Ierunca şi Schlattner, m-au întors spre cuvânt şi spre nostalgia unei ţări de care nu te desparţi nicioadată. Nu ştiu dacă o iubesc, nu-mi dau seama, nu-mi lasă acel timp de singurătate şi linişte în care iubirea să irumpă.Mă dor, însă, imens, oamenii din România. Le-aţi privit chipurile? Ridate, nepăsătoare, încremenite undeva, între avântul spre viaţă şi neputinţa ei.
Trăiesc zi de zi cu România. Eu am ajuns s-o cunosc, însă ea nu-mi ştie nici măcar numele.
Aş vrea să-mi pot rosti ţara. Ştiu multe despre România. Am învăţat, aşa mi s-a părut corect, de vreme ce suntem silite să trăim una în preajma celeilalte. Trei oameni- Drăghicescu, Ralea şi Cioaran- m-au avertizat că România este, pentru cei născuţi aici, o obsesie în cercul căreia trăieşti toată viaţa. Alţii, cum sunt Ierunca şi Schlattner, m-au întors spre cuvânt şi spre nostalgia unei ţări de care nu te desparţi nicioadată. Nu ştiu dacă o iubesc, nu-mi dau seama, nu-mi lasă acel timp de singurătate şi linişte în care iubirea să irumpă.Mă dor, însă, imens, oamenii din România. Le-aţi privit chipurile? Ridate, nepăsătoare, încremenite undeva, între avântul spre viaţă şi neputinţa ei.
Trăiesc zi de zi cu România. Eu am ajuns s-o cunosc, însă ea nu-mi ştie nici măcar numele.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
