Cand am vrut eu sa fac o revolutie

Va amintiti anul 2000, cand stanga romaneasca si-a ratat cartea de a face istorie altfel decat in raspar. Ion Iliescu a fost atunci, vreme de doua saptamani cat a stat suspendat intre cele doua tururi de scrutin, mai putin raul.

Ar fi putut fi, probabil, un moment istoric pentru stanga, care arareori dupa reinventarea postdecembrista a avut sansa de a da cuvantul celor care o sfidau organic si de a-i lasa sa vorbeasca pentru ea. Totusi, niciodata in numele ei. Aceasta este, de altfel, tara majora a stangii noastre postcomuniste: niciun intelectual nu poate vorbi in numele ei. Privata de contrapartea culturala, adica de acel sistem de valori, principii, proiecte tematizate si asumate, stanga de dupa '89 s-a despartit drastic de Dobrogeanu Gherea si social-democratia incipienta. Ca atare, pentru a vorbi in numele ei ar fi trebuit sa vorbesti in numele lui Ion Iliescu.

Dar nu atunci am vrut eu sa fac revolutie. Atunci am vrut sa emigrez.

2004. Printr-o bizara logica a geneticii, bolile mai putin ascunse ale nomenclaturistului Ion Iliescu s-au transmis mai tanarului Adrian Nastase. Ca orice maladie, si bolile acestea, pe care am obosit si da, mi-e lehamite pana si mie sa le mai numesc, devin imune la un unic tratament prea indelungat, mai ales cand acesta este administrat in doze de soc. In cazul ioniliescianismului, furia fara ragaz anticomunista. Cu ecou teoretic pentru cei care mai ieri imi serveau lectia timpului fara democratie, in care o duceam mai bine si aveam cu totii slujbe (care va sa zica eram in slujba, cuvant inlocuit dupa '89 de serviciu si apoi job). Dincolo de asentimentul dat ororii totalitare si de instrumentalizarea propriei umanitati, Ion Iliescu se face vinovat de crime, tortura, delatiune. De renegarea, distrugerea si uratirea care au creat in cele din urma o cultura a obedientei prostesti. Anticomunismul este, la noi, o teorie. Pe care, pentru a o putea intelege si valida ai nevoie de mecansime cognitive exersate si de cultura. Furia anticomunista nu ii distruge pe comunisti, ba chiar ii aseaza in pozitia de adversar. Adica ii legitimeaza ca partener in lupta.

Si nu, nici atunci nu am vrut sa fac revolutie. Atunci am vrut sa ma intorc acasa.

Copilul trasare, se da doi pasi inapoi sau poate mana facuta pumn il loveste. Patriciu depune marturie, Traian Basescu jura voalat si pervers cu mana pe Biblie, reporterii Realitatii sunt convinsi ca trebuie sa voteze cu Geoana, daca vor sa mai aiba... (hopa, ne intoarcem la) slujba.

Nu am vrut sa fac revolutie nici atunci. Am vrut sa fiu jurnalist si de atunci gandul acesta nu ma lasa.

Nu am vrut sa fac revolutie in niciun moment electoral, desi se pare ca ne luam in seama, pe noi insine cu ale noastre idealuri (sau doar nazuinte?) doar atunci cand, formal, ne dam votul. Momentul electoral este timpul nostru de a pedepsi. Neavand idealuri care doar sa aspire la implinire (cum e acel bine comun), proiecte societale sau mosteniri de lasat, ci nazuinta de a avea pe cont propriu, nu ne putem face procese de constiinta. Si asteptam, stam la panda pana la alegeri, pentru a ne putea exercita dreptul de a judeca si pedepsi.

Am vrut sa fac revolutie cand prima invatatoare la care mi-am dus copilul omitea sistematic prepozitia "pe". Si imi explica ca nu mai-conteaza-ce poate avea repercuRsiuni. Nu avea sens, nu-i asa?, sa astept alegerile pentru a pedepsi pe cineva (pe cine?) pentru ca limba ne-a fost amputata. Iar cand cuvintele poarta in ele cangrene, imaginati-va cum arata lucrurile pe care aceste cuvinte le desemneaza. Si oamenii care le vorbesc.