M-am mutat pe http://kairost.wordpress.com


Si totusi. Presa este ceea ce stiu eu sa fac. Nu am mutat nicioadata muntii din loc, cu niciun articol. Pentru ca muntii se cer lasati acolo unde este rostul lor. Nu am crezut nicioadata ca ziaristul este chemat sa judece, sa eticheteze, sa creeze revolutii, spasme ori revelatii istorice. Nici ca depesa trebuie sa mizeze pe senzatii. Am privit intotdeauna munca de jurnalist ca pe o provocare intelectuala. Mecanismele, conexiunile, conjuncturile, mizele sunt obiectele de lucru ale unui ziarist, nu simplul fapt, oricat de monstruos ar fi el (in sensul pur etimologic, de iesire din forma). Pentru ca presa sa fie asumata ca profesie, trebuie sa ne stim locul, care este prin excelenta cel al intervalului. Orice derapaj, inspre autoritate ori, din contra, inspre vox populi, lasa intervalul gol. Asa apare impostura.

luni, 13 septembrie 2010

M-am mutat, dau petrecere de casa noua

Mi-am facut bagajele, doua valize, un sac pe umar, Picasso surazand si iata-ma:

http://kairost.wordpress.com

Evident, stiti cum e, era nevoie de o schimbare in viata mea. Dar, ca orice schimbare, zidul de iluzii trebuie purtat si ingrijit. Asa ca va rog sa ne intalnim si in noua mea casa, o veti recunoaste dupa Prietenia maestrului P., daca urmati timpul.

Prima mea zi de scoala a fost intr-o miercuri

Prima mea zi de scoala a fost cea de-a treia. Sa nu credeti ca aveam vocatia rasturnarilor de sens. Intuitia absurdului a venit mult mai tarziu, la cea dintai si permanenta de atunci dezradacinare: plecarea de acasa, locuirea in case straine, instinctul de conservare a ceea ce credeam ca e propriul meu, de fapt, mica valiza in care imi indesasem imaginea alor mei, parinti, bunici si vecini laolalta cu soba pe care o voi reconstrui intr-una dintre zilele mele bune.

Precipitata, invatatoarea, care avea zambetul tatei si fusta gri, a recreat ad-hoc un careu doar pentru mine. Am marturie o fotografie datata 1986, in care se vede copilul cu bretonul dorit de mama fortand intrarea intr-un grup de care nu aprtinea in mod firesc. Grimasa lor si stinghereala mamei au disparut cu totul in mirosul de creta de care m-am indragostit imediat. De atunci imi plac peretii usor asimetrici, albi, ca o bucata de creta care stie cum arata vorbele.

Nu aveam ghiozdan, dar tata apucase sa ma inarmeze cu un stilou de culorea visinei scuturate. Bietul tata, pesemne ca era una dintre tentativele lui de a-mi rezista cresterii, convins fiind ca timpul nu poate trece doar peste mine, ignorandu-l pe el. Si-a spus, iarasi pesemne, pentru ca este una dintre intrebarile pe care n-am avut timp sa i le mai pun, ca este una dintre copilariile mele, ca ma va lasa pentru o zi la scoala, sa ma vindec singura de moft.

Aveam 6 ani. Prietenii mei de joaca aveau 7 sau chiar 8. Ca atare, ei au fost inscrisi la scoala, iar eu urma sa mai cresc. Sau sa astept ca timpul sa ma poarte si pe mine in geografia lui. Sa fi intuit cat de crunta este pierderea timpului si sa fi incercat de atunci sa fiu cu un pas inaintea lui? Daca este asa, atunci, ei bine, nu am reusit. Suntem, inca de atunci, amandoi in interval: ne aproximam, venim unul in preajma celuilalt, dar prieteni sau adversari inca nu am devenit. Polemica lipseste cu desavarsire in aceasta relatie.

Nu am mancat, nu am vorbit, nu am ghicit formele norilor, nu am eliberat fluturii din colivie trei zile, pana ce mama, exasperata, nu m-a luat de mana si m-a tarat, realmente, in curtea scolii. Am asteptat-o cateva minute in curte, cu stiloul visina in mana, si s-a intors insotita de invatatoare si de 18 copii, dintre care 11 fetite cu panglica in par. Oranduiti pe o treapta, mi-au cantat imnul si apoi, in mijlocul lor, am intrat in incaperea aceea alba, cu creta care stia cum arata cuvintele.

Tata a imbatranit in acea zi, ziua in care mi-a incredintat caseta cu Led Zepellin. Ea, doua volume Ponson du Terrail, prima poezie recitata la serbare, singura poezie care exista scrisa de un tata, sunt lucrurile de la el pe care le-am pus in valiza. Altceva nu am luat, pentru ca nu mai era nimic de luat.

Astazi, luni, a fost prima zi de scoala. Aletheia mi-a zambit complice, ridicand mana in semn de salut, inainte ca timpul sa mai puna un semn pe mersul meu. Si nu, nu ne-am impacat, ca doi vechi oponenti de tinerete.

Cand jurnalistii sunt "ai sai"

Sorin Ovidiu Vintu este poet. Si prieten de nadejde, intrebati pe cine vreti sau mai bine pe un alt poet, gurmand, sau chiar pe autorul de proza science-fiction care intelege ca nimeni altul lirica scrisa pe ponton. Paranteza: am in minte, in contururi cat se poate de autentice, imaginea lui Vintu, la mosia din Delta, avand in fata un venerabil academician, in pozitie de drepti pe ponton, cu vantul suflandu-i suvitele ramase din tineretea boema si buzunarele, ele noi, de la pantaloni. Tabloul mi s-a povestit candva si vine la pachet cu orice evocare a lui Vintu - termenul e cat se poate de nimerit: Vintu este evocat, precum odinioara Stefan cel Mare de carturari.

Am refuzat sa scriu despre Vintu si recenta aventura a poetului. Exista o limita care, transgresata, ma pozitioneaza intr-un registru cu care nu am nimic de-a face. In acest caz, nu atat dulaii latrand de dragul latratului, Stelian Tanase, OTV in direct, Gadea@co, au definit limita. Toate acestea vin cumva din incapacitatea imaginatiei (lor) de a masca camarila din jurul lui SOV. Singura mea curiozitate tinea doar de atribuirea tezelor: cine va spune ca SOV este un bun capitalist prins in sistemul panoptic al tiranicului presedinte, cui i se va da intaietate in teoria perdelei de fum (Vintu fiind o victima inocenta a greselilor de guvernare)? Pentru buna regula, Stelian Tanase si Bogdan Chireac.

Revenind: cu latratul ca zgomot de fond al actului jurnalistic m-am deprins: am o imunitate foarte simpla pe care o recomand tuturor: cartea din raft. Deci nu latratul mi-a indicat limita suportabilitatii. Nu, a fost ceva mai subtil, cumva in afara circului oficial despre care nu mai pot vorbi cu demnitate.

Au fost doua cuvinte care functioneaza ca grila de lectura pentru tot restul: "Jurnalistii mei,(nu inchinati Realitatea TV nimanui)". Pana la urma, Vintu, cu cinism, ne-a spus tuturor cum stau lucrurile si la ce sa ne asteptam de la postul lui, jurnalistii si analistii lui, academicienii si, sa nu uitam, scribii lui.(Va urma)

joi, 9 septembrie 2010

Locuire

Dimineata a debutat cu o voluptate minora, regasirea unui autor din biblioteca a carei incapere cu scarita patata de vopsea il gazduia. Pe autor il cheama Jókai Mór. Dar nu despre el este vorba. Nici despre memoria scurtcircuitata si devenita afectiva. Pardonabila lectura dintr-o copilarie cu care nu m-am priceput sa fac altceva lucreaza aici ca intermediar.

Despre locuire este vorba. Locuiesc in dimineti pe care le pretuiesc pentru raceala lor politicoasa, lasand sa se intrevada o afectiune pusa in joc numai atunci cand esti pregatit sa o primesti.

Ma primenesc cu fiecare dimineata, poate si pentru ca e timpul din zi in care imi apartin fara rest. Am dimineti pline de curaj, cand intuiesc o zi dusa pana la sfarsit. Am dimineti surazatoare care pun intre paranteze lumea si care isi pastreaza autenticitatea peste zi. Sunt acelea despre care imi povestiti ca ne-am intalnit si eu priveam transparent fara a va recunoaste. Iertati-mi, va rog, fericirea autarhica, care imi da acel mers autist si uneori increzut. Atunci sunt fericita, va asigur. Si mai sunt acele dimineti care ma cearta cu artagoasele dureri de cap. Admit, cel care rupe pactul sunt eu. Dupa o noapte de pro si contra, ma trezec cu gandul lumii. Ce sa fac, cum sa fac, de ce trebuie asa si nu altfel sunt intrebarile pe care le reiau in minte, turmentat. Abia spre seara ma repun in mine insami si ma linistesc.

Am avut, consecutive, trei astfel de dimineti. Le-am intuit cu ceva vreme inainte, dar nu am gasit formula de a ma sustrage lor. "Daca aleg fisa sociala, ce ramane din mine?", "Daca merg autist, i.e. fericit, inainte, cum explic insuccesul lumesc de care dau dovada?", "Daca aleg maretia oricum indoielnica, cata micime pot fizic suporta?", "Cum sa aleg pentru a nu ma refuza nici pe mine, nici pe ei?". Am avut senzatia clara, in carne, ca asta a fost totul. Ca peretii stramti si inecaciosi de albi care ma inchid imi devin, de acum, locuinta permanenta. Nu cred sa fi fost vorba despre tentatia puterii. De cea a banilor, cu atat mai putin, pentru simplul motiv ca nu fac diferenta intre 1000 si un milion de euro.

Lumea a intrat in mine si eu i-am impletit voluptuos fibrele. Este pentru prima oara cand incerc pe cont propriu neconcordanta intre forul intim al confirmarii si fisa sociala, inevitabilul "dosar de cadre". Alte epoci istorice nu am trait, timpul "ce ni s-a dat" este ceea ce am ca premisa. Si nu cred ca exista mediere, compromis functional sau ceva de felul provizoratului.

Exista, bineinteles, puncte de suportabilitate, prietenii care te confirma si pe care le confirmi, entuziasme, stinghereli lipsite de ridicol, locuiri care tin nu atat de constrangerile geografice, cat de cele ale timpului.

miercuri, 25 august 2010

Boema

Odinioara nume de carciuma ieseana, pentru temerarii care isi fumau pipa in gangul prafuit al repetentilor, Boema numeste acum o miscare de rezistenta. Heteroclita, cand salbatica, cand imbufnata, o gasesti la masa (cea din colt, daca se poate) oricarei cafenele/ bodegi.

Niciunuia dintre cei din grup nu ii este clar in ce registru si-au dat cu totii intalnire. Sau care este momentul 0 al relatiei care dureaza de ceva vreme, fara a se fi consumat: relatia, ei insisi sau acel ceva chimic care irumpe intr-o relatie, cu trasaturile bifurcate ale partenerilor, la inceput domoale si curioase, schimonosite spre final, cu exceptia acelor povesti de viata care, fara a fi intelepte, ajung in cele din urma romane cavaleresti.

Trei dintre ei au fost jurnalisti. Unul mai are cateva luni din vechea profesie si un bilet de avion tinut in paginile cartii pe care a uitat-o in rucsacul de zi cu zi, desi are cel putin o luna (31 de zile, pentru precizie) de cand se urca in tramvai fara a sti daca este bine sau nu. Este, inca, medic. Celalalt, ultimul sosit in Boema, nu a fost nimic inainte de a semna adeziunea in grup, daca ne referim la fisa sociala. Altminteri, un excelent generalist, cunoscut anticarilor, discret fumator de narghilea.

Se cunosc de dinainte, dar nu puteai spune ca sunt buni prieteni. Daca il intrebi pe B. cum ii place lui I. cafeaua, dulce sau amara, la ibric sau la filtru, nu stie. In ceea ce-l priveste pe I., el nu are niciun dubiu ca B. bea cafeaua rece, fara zahar, fiarta la ibric cu o seara inainte. Asta nu inseamna ca intre I. si B. exista o relatie disproportionata ori, cine stie, o afectiune neimpartasita. Nu, toata lumea a vazut macar o data ceasca cu tortita scrijelita, in care B. isi toarna, seara, cafeaua de dimineata.

S-au intalnit cumva din intamplare, desi au fost cu totii chemati telefonic de O., cu pretextul unei sarbatoriri onomastice. O. este poate singura din grup care a gustat ceva boemie in trecut: nopti reci in Vama, poeme scrise pe caietele din sertar, patru facultati incepute si, dupa multiple irosiri, certitudini si plecari, o diploma de la cea de-a cincea.

Au intre 27 si 35 de ani. Stiu sa povesteasca, in dozaj potrivit - nu mult despre sine, nu mult si nu altfel decat pilduitor despre altii (terti) -, iar de la o vreme au inceput sa schimbe carti.

Pana aseara, Boema era singurul lucru pe care il aveau in comun, ca un spatiu in afara timpului fiecaruia, dar, ce este mai important, inauntrul si opunandu-se lumii de afara. Nu stiu cine a spus primul, nu cred sa fie O., dar apoi totul s-a schimbat: "Nu mai pot trai aici. Emigrez, imi caut job in afara".

marți, 24 august 2010

Polemici

***
Numele meu este Magda. Trei consoane, o vocala dublata - semn al asperitatilor care se inchid. In cazul meu, cel putin, disputa universaliilor este transata. Poate de aici numele pe care i l-am dat copilului - Aletheia.

***
"Esti Magda Gradinaru? - Da, va ascult. - Trebuie sa-ti platesti datoria la CEC. (nod in gat, pipaire instinctiva a pungutei cu cei lei) - Despre ce datorie este vorba? Fiti, va rog, mai explicita, chiar nu stiu despre ce vorbim. - Cum care, nu lucrezi la NewsIn? (nodul numarul doi, cu nuante roscatii-romantice)- Am lucrat. Din luna aprilie nu mai lucrez in presa. (imi explic, pesemne) - Si costurile de card cine le plateste? Le platesti tu? S-a adunat datoria. (Kafka) - Si care este, va rog, datoria? - 3 lei. Cand sa trec aici ca achiti? - Va rog treceti data de maine. Dar am si eu o intrebare.(consoana numarul 1) - Spune. - Ne cunoastem personal? - De unde sa ne cunoastem? - Din usurinta cu care ma tutuiti (consoana numarul 2)".

vineri, 6 august 2010

Şi spune-i că am zis eu

"Du-te tu la tatăl meu/Şi spune-i că am zis eu/Să lase hodina toată,/Vină aici să mă scoată!". "Si a venit, spune-mi, a venit?" - "Ei, dragii mei, Novac vine de fiecare data, an de an, pana la sfarsitul lumii de acum".

Reconstruiesc fara nicio sovaiala noaptea dintre ani, cand bunicul se aseza pe covor, langa soba, impaturindu-si caciula pe genunchi. Incepea Banda lui Gruia lui Novac. Si avea dreptate: de fiecare data, Novac venea sa il scoata pe Gruia din temnita otomanilor.

Pana intr-o seara, cand ritualul a fost incalcat. Mai intai pentru ca anul nu se rupe inca. E vara. Mai apoi pentru ca bunicul, imputinat, sta in picioare, si striga: "Vină aici să mă scoată!/Vină aici să mă scoată!/Du-te tu la tatăl meu/Să lase hodina toată".

Si apoi incepe urletul acela pe care il simt in carne, fara sa-l mai aud, urletul de lup domesticit in care a reinviat, brusc, salbaticia. Un dialog in care ceilalti il aud doar pe cel instrainat si urletul care petrece.

Au trecut doua zile si doua nopti. Ivan Ilici a urlat asa o saptamana si ceilalti tot nu au stiut cum sa si-l intipareasca pe retina, pentru ziua a opta, a noua, a optzeci si opta.

Moartea este privata de banalitate, de aceea nu putem muri pur si simplu: nu stim cum, de parca atunci cand murim, am fi cel dintai care se duce. Pana la noi, moartea se traducea in extinctia fizica a unora sau a altora. Moartea ca absenta.

Nu exista repetitie pentru moarte. Ca atare, nici empatie. Exista doar feluri de a muri, care nu pot fi povestite, de vreme ce ele nu mai au limbajul acestei lumi. Unii mor avand ragazul intervalului. Mai zabovesc intre lumi, cu privirea intoarsa in interior, ca un ochi care se autocuprinde. Ei raman ai nostri, uneori ii petrecem, fara ca ei sa stie, fara ca ei sa se opreasca din drum, pentru a ne cuprinde palmele. De aceea singuratatea nu este posibila in moarte, dar este crunta pentru cei ramasi.

Ramanem mai departe in absenta celui care moare, care se insoteste de acum cu el insusi. Ori cine se poate insoti cu sine nu este singur.

"Şi spune-i că am zis eu/Să lase hodina toată,/Vină aici să mă scoată!" - "Si a venit, spune-mi, a venit?" - "Ei, dragii mei, vine de fiecare data, an de an, pana la sfarsitul lumii de acum".