Discontinuu

Noi ai cui suntem, domn Iliescu? Chip ridat, voce umilă, privirea avidă
de o confirmare a puterii. O bătrână cu mâini încă iuţi îl
sfredeleşte cu ochii pe preşedintele de onoare al PSD. Nu aşteaptă un
răspuns, deşi acesta vine simplu: ai PSD, mătuşă!. Are statura celei
ce ştie că smerenia este parte a unei negocieri care ţine de
supravieţuire, iar gestul grăbit de a săruta mâna politicianului ajuns
în cotidianul ei nu are nimic stingher. De altfel, nici Iliescu nu e
stânjenit: mâna i se lasă ridicată spre buzele bătrânei, ca într-o
binecuvântare păgână. În satul ce-şi poartă prin generaţii istoria,
politica n-are nimic de-a face cu puterea, aşa cum şi-o închipuie şi
proiectează oamenii. Politica se face acolo, la Bucureşti, între oameni
care vorbesc unii cu ceilalţi, purtaţi de micile ecrane până în casele
unde candela arde la fiecare cruce roşie din calendar, pe policioara unde
muşcatele înfloresc şi mor în ritmul guvernelor din capitală. Puterea,
în schimb, se naşte organic, capătă chipul binelui şi al răului, te
lasă să te apropii de ea şi, din când în când, să-i săruţi mâna.
Puterea îţi solicită adeziunea, îţi cere s-o asculţi, îţi traduce
lumea în fragmente de viaţă, lasă impresia că-ţi dă şi ţie un rol
care, oricât de minor, poate fi jucat. Politica are tehnică, puterea are
chip. Nici nu mai contează ce culoare ideologică are guvernul, ce
alianţe se fac în Parlament, cum se adună la final voturile mici cu
voturile mari, când vine vorba de puterea aceasta pastorală, pe care o
proiectează oamenii.

Chipul bătrânei nu se mişcă. Cu spatele aplecat, arcuindu-şi anii pe
care şi-i socoteşte după numărul de copii plecaţi şi după animalele
înlocuite de bătrâneţe, se îndepărtează de mulţimea în mijlocul
căreia fostul preşedinte mai zăboveşte. Când o fi să voteze, o să-l
caute pe listă, după desenul pe care-l recunoaşte, chiar dacă acum
micile simboluri s-au multiplicat şi au început să semene între ele.
Puţini ştiu să absoarbă nevoia oamenilor de a-l recunoaşte pe cel
puternic, aşa cum face Ion Iliescu. Ceilalţi, mulţi şi zgomotoşi la
televizor, trimit o dată la patru ani un teanc de scrisori de tipar, cu
semnături caligrafiate, din care poştaşul dă fiecăruia din sat câte
una. Oamenii de aici nu s-au schimbat în toţi anii aceştia de când
tinerii pleacă peste hotare şi la marginea satului se înalţă case
mari, cu cerdac de piatră şi robinete, de când învăţătorul şi
preotul primesc dimineaţa ziarele la poartă, de când la alimentară se
vând roşii încă din martie, cu pulpa roz şi gustul rece. Modelul
politic s-a metamorfozat însă la fiecare patru ani, partidele au crescut
şi descrescut, la fel şi alianţele dintre ele, promisiunile politice
şi-au fabricat propriul ecou şi puţini oameni politici au ştiut cum să
se mişte pe măsura timpului celor mulţi.

S-a vorbit într-un timp despre cele două Românii, fără a le da un
nume. Intuitiv, pare pertinent să vorbeşti despre România urbană şi
cea rurală, despre România modernă şi cea tradiţională, dacă nu ai
nicio afecţiune sau scrupulozitate faţă de termeni. România urbană din
Bucureşti nu se reflectă, de pildă, în urbea Dorohiului sau a Aradului,
iar la sate nu irumpe, organic, "tradiţia românească". Avem, de bună
seamă, o Românie inegală, discontinuă, în care urbanul şi ruralul
coexistă la oraş şi în care modernitatea şi tradiţionalismul nu au
destulă consistenţă pentru a se putea defini. Putem vorbi însă, în
felul acesta disjunctiv, despre o Românie politică şi una cotidiană:
politic, România apare dinamică, istorică; cotidian, România are o
rutină care nu este cea a deciziilor politice. Discrepanţa se lasă
surprinsă în momentul în care cele două registre se confruntă, adică
în momentul electoral. Cu cât actul politic se vrea mai pragmatic, cu
atât votul se încăpăţânează să se exercite afectiv, cu cât
programele politice se tehnicizează, cu atât electoratul tinde să
personalizeze puterea. Modelul politic s-a modificat mult înaintea celui
cultural, astfel încât profilul politicianului se pliază doar la modul
excepţional pe portretul ideal pe care i-l proiectează electoratul.

Dacă Ion Iliescu ar mai putea candida la preşedinţie, oamenii l-ar vota.
E o teză mult vehiculată în presă sau în agora, înviată la toate
alegerile şi pusă pe seama ştiinţei de a face politică a fostului
preşedinte. Nu importă acum cât de validă este explicaţia, dacă
Iliescu este printre puţinii cu viziune politică (termenii de
corect/incorect, moral/imoral neaplicându-se aici), nici măcar dacă,
structural, este charismatic în faţa mulţimii. În mod sigur, Ion
Iliescu reprezintă un tipar de politician care s-a prezervat în rutina
României cotidiene, un model politic care s-a schimbat la fel de lent ca
modelul cultural al societăţii româneşti. Dacă în capitală alegerile
pot fi lecturate ideologic, în cea mai mare parte a României alegerile
rămân un moment în care oamenii simt că au privilegiul de confirma
puterea. "Noi cu cine suntem, domn Iliescu?", întreabă bătrâna
noastră, vrând să ştie nu ce ideologie sau politică apără Iliescu,
ci care este puterea în care are şi ea un rol care, oricât de minor,
poate fi jucat. Dacă ar fi fost un act dintr-o piesă de teatru, ar fi
putut să se încheie retoric, cu o inversiune: "Dumneavoastră al cui
sunteţi, domn Iliescu?" şi atunci votul ar fi putut fi unul politic,
raţional, matur.