Boema

Odinioara nume de carciuma ieseana, pentru temerarii care isi fumau pipa in gangul prafuit al repetentilor, Boema numeste acum o miscare de rezistenta. Heteroclita, cand salbatica, cand imbufnata, o gasesti la masa (cea din colt, daca se poate) oricarei cafenele/ bodegi.

Niciunuia dintre cei din grup nu ii este clar in ce registru si-au dat cu totii intalnire. Sau care este momentul 0 al relatiei care dureaza de ceva vreme, fara a se fi consumat: relatia, ei insisi sau acel ceva chimic care irumpe intr-o relatie, cu trasaturile bifurcate ale partenerilor, la inceput domoale si curioase, schimonosite spre final, cu exceptia acelor povesti de viata care, fara a fi intelepte, ajung in cele din urma romane cavaleresti.

Trei dintre ei au fost jurnalisti. Unul mai are cateva luni din vechea profesie si un bilet de avion tinut in paginile cartii pe care a uitat-o in rucsacul de zi cu zi, desi are cel putin o luna (31 de zile, pentru precizie) de cand se urca in tramvai fara a sti daca este bine sau nu. Este, inca, medic. Celalalt, ultimul sosit in Boema, nu a fost nimic inainte de a semna adeziunea in grup, daca ne referim la fisa sociala. Altminteri, un excelent generalist, cunoscut anticarilor, discret fumator de narghilea.

Se cunosc de dinainte, dar nu puteai spune ca sunt buni prieteni. Daca il intrebi pe B. cum ii place lui I. cafeaua, dulce sau amara, la ibric sau la filtru, nu stie. In ceea ce-l priveste pe I., el nu are niciun dubiu ca B. bea cafeaua rece, fara zahar, fiarta la ibric cu o seara inainte. Asta nu inseamna ca intre I. si B. exista o relatie disproportionata ori, cine stie, o afectiune neimpartasita. Nu, toata lumea a vazut macar o data ceasca cu tortita scrijelita, in care B. isi toarna, seara, cafeaua de dimineata.

S-au intalnit cumva din intamplare, desi au fost cu totii chemati telefonic de O., cu pretextul unei sarbatoriri onomastice. O. este poate singura din grup care a gustat ceva boemie in trecut: nopti reci in Vama, poeme scrise pe caietele din sertar, patru facultati incepute si, dupa multiple irosiri, certitudini si plecari, o diploma de la cea de-a cincea.

Au intre 27 si 35 de ani. Stiu sa povesteasca, in dozaj potrivit - nu mult despre sine, nu mult si nu altfel decat pilduitor despre altii (terti) -, iar de la o vreme au inceput sa schimbe carti.

Pana aseara, Boema era singurul lucru pe care il aveau in comun, ca un spatiu in afara timpului fiecaruia, dar, ce este mai important, inauntrul si opunandu-se lumii de afara. Nu stiu cine a spus primul, nu cred sa fie O., dar apoi totul s-a schimbat: "Nu mai pot trai aici. Emigrez, imi caut job in afara".

Polemici

***
Numele meu este Magda. Trei consoane, o vocala dublata - semn al asperitatilor care se inchid. In cazul meu, cel putin, disputa universaliilor este transata. Poate de aici numele pe care i l-am dat copilului - Aletheia.

***
"Esti Magda Gradinaru? - Da, va ascult. - Trebuie sa-ti platesti datoria la CEC. (nod in gat, pipaire instinctiva a pungutei cu cei lei) - Despre ce datorie este vorba? Fiti, va rog, mai explicita, chiar nu stiu despre ce vorbim. - Cum care, nu lucrezi la NewsIn? (nodul numarul doi, cu nuante roscatii-romantice)- Am lucrat. Din luna aprilie nu mai lucrez in presa. (imi explic, pesemne) - Si costurile de card cine le plateste? Le platesti tu? S-a adunat datoria. (Kafka) - Si care este, va rog, datoria? - 3 lei. Cand sa trec aici ca achiti? - Va rog treceti data de maine. Dar am si eu o intrebare.(consoana numarul 1) - Spune. - Ne cunoastem personal? - De unde sa ne cunoastem? - Din usurinta cu care ma tutuiti (consoana numarul 2)".

Şi spune-i că am zis eu

"Du-te tu la tatăl meu/Şi spune-i că am zis eu/Să lase hodina toată,/Vină aici să mă scoată!". "Si a venit, spune-mi, a venit?" - "Ei, dragii mei, Novac vine de fiecare data, an de an, pana la sfarsitul lumii de acum".

Reconstruiesc fara nicio sovaiala noaptea dintre ani, cand bunicul se aseza pe covor, langa soba, impaturindu-si caciula pe genunchi. Incepea Banda lui Gruia lui Novac. Si avea dreptate: de fiecare data, Novac venea sa il scoata pe Gruia din temnita otomanilor.

Pana intr-o seara, cand ritualul a fost incalcat. Mai intai pentru ca anul nu se rupe inca. E vara. Mai apoi pentru ca bunicul, imputinat, sta in picioare, si striga: "Vină aici să mă scoată!/Vină aici să mă scoată!/Du-te tu la tatăl meu/Să lase hodina toată".

Si apoi incepe urletul acela pe care il simt in carne, fara sa-l mai aud, urletul de lup domesticit in care a reinviat, brusc, salbaticia. Un dialog in care ceilalti il aud doar pe cel instrainat si urletul care petrece.

Au trecut doua zile si doua nopti. Ivan Ilici a urlat asa o saptamana si ceilalti tot nu au stiut cum sa si-l intipareasca pe retina, pentru ziua a opta, a noua, a optzeci si opta.

Moartea este privata de banalitate, de aceea nu putem muri pur si simplu: nu stim cum, de parca atunci cand murim, am fi cel dintai care se duce. Pana la noi, moartea se traducea in extinctia fizica a unora sau a altora. Moartea ca absenta.

Nu exista repetitie pentru moarte. Ca atare, nici empatie. Exista doar feluri de a muri, care nu pot fi povestite, de vreme ce ele nu mai au limbajul acestei lumi. Unii mor avand ragazul intervalului. Mai zabovesc intre lumi, cu privirea intoarsa in interior, ca un ochi care se autocuprinde. Ei raman ai nostri, uneori ii petrecem, fara ca ei sa stie, fara ca ei sa se opreasca din drum, pentru a ne cuprinde palmele. De aceea singuratatea nu este posibila in moarte, dar este crunta pentru cei ramasi.

Ramanem mai departe in absenta celui care moare, care se insoteste de acum cu el insusi. Ori cine se poate insoti cu sine nu este singur.

"Şi spune-i că am zis eu/Să lase hodina toată,/Vină aici să mă scoată!" - "Si a venit, spune-mi, a venit?" - "Ei, dragii mei, vine de fiecare data, an de an, pana la sfarsitul lumii de acum".

Cinci din trei

Am cinci vieti pe care le trec una-in-cealalta in pasi de violoncel. Cea de-a cincea, care incepe tarziu in seara, curge in cascade in viata numarul doi, cea din troleul de dimineata. Ma insotesc trecatorii, crancen atintiti in privirea mea care le cauta familiaritatea.

Arareori o gasesc si stiu ca am complici care ar putea oricand sa se aseze la masa mea din cafeneaua din colt, pe care nu v-o las s-o ghiciti. Si nu, nu este cea cu nuc. Nucul este pentru prietenii de care ma leaga grija (de aceea suntem noi frumosi).

In cele mai multe dimineti cobor singura. Nu am vanat nimic, semn ca cea de-a treia viata a castigat pariul. Tin inca in maini cartea, cu palma intre paginile necitite si as mai cere un ragaz, daca as risca lamentatia. Dar nu, nu pot.

A treia viata este cea mai putin a mea.