Degetul mare

A desenat o palmă deschisă, colorată în galben. Degetul mare poartă numele de Victor. Apoi urmează mama, sora, fratele cel mic. Pe unghia degetului mic a scris "casa". Victor este numele lui. Are nouă ani, a învăţat să scrie abia anul acesta, dar ce-i place cel mai mult este blocul de desen. Pictează cuvintele, de parcă ar vrea să ne arate că toate cuvintele pe care le ştie au şi ele viaţa lor.

Dacă strângi pumnul, degetul mare le cuprinde pe celelalte. Ca şi cum grija ar fi lucrul pentru care s-a născut.

De-abia de acum contează tot ceea ce putem face pentru el. Este motivul pentru care am venit la Salvaţi Copiii: binele, aici, nu este un efort.

Cel despre care nu pot scrie

Am în minte un personaj, cel mai neascultător dinte toate. Îmi dă târcoale de ceva vreme (iar vremea nu apare aici accidental). Ştie la ce oră mă trezesc din primul vis, cât mă chinui să încropesc un al doilea, pentru a lăsa şi eu, o dată, soarele să răsară. "Haide, scrie-mă, valiza e făcută şi devine tot mai grea. De câte ţigări ai nevoie pentru a renunţa la mine?", şi se uită la mine aşa cum numai bădia care chema ploaia o făcea.

Erau zori de zi când mi-am dat seama pentru întâia oară de prezenţa lui. Cu Carpaţiul în colţul gurii, mestecând şi apoi scuipând tutunul galben, ridica domol căldarea din fântână, căutând cu privirea pe cerul acela pe care voi nu l-aţi văzut, dar dacă l-aţi vedea într-o bună zi,vi s-ar aşeza rotocoale în mijlocul frunţii. Nu e nicio taină la mijloc. Cerul e greu, am aflat. Odată ce căldarea ajungea la gura fântâni, mâinile cu atâtea linii brăzdate că putea să-şi ascută gândurile cu ele, o prindeau şi o revărsau peste pământul din preajmă. Şi apoi iar şi iar.

A răsărit soarele, alb şi el, iar bădia tot scoate apă din fântână. Nu e nimic nevrotic în gestul lui singular. Nicio grabă. Niciun popas. Acum s-a oprit. Îşi scutură căciula de blană de miel, aşezată clopot, nu cum o poartă inginerii agronomi. "Dacă nu plouă n-om avea ce mânca" şi scuipă ultimul tutun, bolborosind de parcă n-aş fi fost acolo, în tălpile goale. Plouă. A mai obţinut un răgaz.

"Ei, acum te-ai apucat să scrii despre bădia tău. Auzi, cer greu aşezat în mijlocul frunţii. Căciulă de blană de miel aşezată clopot. Şi-adică ce au inginerii agronomi?", îl aud cu un reproş. E tata.

Frizerul şi Abba

Îmi încleştez mâinile de scaun, nu cumva să plec. Încerc să număr, să rememorez, să îmi pun ordine în cele câteva lucruri haotice pe care le am de făcut. Nu merge nimic.

Îi surprind privirea în oglinda mare şi, ca şi cum aş fi deschis poarta, începe să vorbească. Evident, frizeriţa care m-a tuns înainte nu ştia ce face. Mi-a prost diagnosticat părul. Ba că l-a filat, ba că nu a folosit foarfeca cea bună (?), ba că nu a potrivit tunsoarea frunţii. Aşa aflu - deşi nu, nu trebuie, încerc să o conving prin privirea mea mută şi multă - că am fruntea lată. Să-i povestesc de Eliade şi vanitatea copilărească pe care o resimţea atunci când interlocutorul îi remarca fruntea largă, semn fizic al inteligenţei sale enciclopedice?

Când să ies din muţenie cu un salt umoristic după plăcerea mea, fata cu ace în păr şi diverse instrumente de tortură agăţate pe tot corpul a trecut deja la critica şamponului. Nu folosesc şamponul potrivit firului de păr, nu am în dotare un vrăjitoresc aparat de îndreptat şuviţele inestetice prin onduleurile lor şi nu mă clătesc cu apă semidemineralizată. "Dacă părul ar alege..." - nu, nu se poate să fi zis asta. Clipesc fără nervozitate, cu sentimentul clar că mă privesc din afară. În repruşurile suverane ale părului cuminţit aranjat, dau să mă ridic, îngânând desigur un mulţumesc. Neajutorată, îmi îndrept spatele, cu fata cu ace în păr agăţată de mine, pentru ultimele retuşuri.

Am fobie de frizeri. Mă tund rar, de cele mai multe ori singură. Asta, desigur, şi dintr-o teamă de a nu mă mai recunoaşte mai apoi. Iar de câte ori mă las pe mâna frizerului (stilistului, dacă întreabă), ajung acasă şi mă spăl cu furie pe păr. Scenariu urmat întocmai şi acum. Doar că am descoperit că am un breton inegal, pesemne pe măsura frunţii mele largi şi a disproporţiei din cutele care o brăzdează în răstimpuri.

Am primit frumosul nume de Abba. Neavând habar de instrumentul vrăjitoresc care îndreaptă şuviţele fiecare cu tunsoarea ei, am încetat să mă caut oglindă.

Următoarea oprire: buticul cu clămiţe, clame, elastice de păr.

Boc către ţară: mergem înainte, o fi bine?

Premierul Emil Boc şi-ar dori spaţiu de emisie săptămânal, la televiziunea publică, pentru a le vorbi românilor despre guvernarea ţării.

La ora 21:00, să zicem, televizoarele ţării se deschid şi de la mic la mare, cu toţii ascultăm ce s-a mai întâmplat cu a noastră Românie. Unii de bună-seamă îşi iau notiţe. Compară. Subliniază. Îngână sau suduie. La finalul transmisiunii, casele românilor ţin un moment de reculegere.

Ţara îşi aprinde o ţigară.

În Poiana lui Iocan se dispută fără convingere, dar cu patimă. Ca la alegeri. Televiziunea lui Vântu găseşte hibele discursive ale premierului, Voiculescu l-a prins pe Boc înălţat pe vîrfuri, de parcă noi nu ştim că de la 20 de ani încolo trupurile nu se mai înalţă.

Ţara îşi mai aprinde o ţigară. O fi bine?

"Nimic din ce-i românesc nu dispare". Şi totuşi...

Ce să fie românescul? În acest caz specific, proprietarul unei "ţuicării" aflate la graniţa Moldovei cu Bucovina (ţinutul fagilor sau cum îmi plăcea mie să desfac etimologic, al cărţilor) ne spune că pruna căzută în grădină şi apoi presată în butoi, ajunsă după un timp licoare bahică şi vândută cu mândrie la poarta casei este una dintre emblemele românescului.

În provincie, la Moldova după spusa bucureştenilor, românescul pare a se fi prezervat în sensul de mai sus. Am văzut case cu acoperiş de stuf, prăvălite fără duioşie împreună cu dealul infinit ondulat. Dar mândre cum n-aţi mai văzut! Pereţii care pe Gandi l-ar fi făcut invidios, răsuciţi într-o proză în care timpul nu are ce căuta, erau spijiniţi de asupritoarele termopane.

Provincia este o mare familie, care seara se aşează la masă fără a depăna ziua ce a trecut. Nepotismele, şpăgile, derâderile se resimt însutit într-o lume în care "al nostru" şi "ai noştri" au cel mai posesiv înţeles.

Covrigi la feminin

"Eu le-am zis pacienţilor că medicamentele se scumpesc cu 6, 2 la sută. De şase ori mai scumpe, îţi dai seama în ce ţară trăim??!!", şi se uită cu emfază în jur, în aprobarea manifestă a celor încă 15 înşiruiţi la coadă.

"Vrei să îţi iau un covrig?" - "Nu. Vreau mai multe, cinci sau şase. Numai să nu le ia copiii ăştia pe toate", îşi vorbesc peste gardul simbolic două pensionare, măsurând impertinenţa elevilor de la şcoala de peste drum.

Covrigii, moi şi calzi, se lăfăie în lumina prăfoasă a primăverii mult invocate. Se potrivesc la orice. Pot fi purtaţi la tocuri, în sacoşa de rafie, în geanta prinsă pe mijlocul braţului, atâta timp cât "ce vrei,dragă, asta e ţara în care să trăim" se aude mocnit.

Îi dispreţuim pe ceilalţi ai noştri compatrioţi cu superioritatea spectatorului care se mişcă degajat printre ruinele unei istorii păguboase. Băşcălia şi derâderea, iată două tipuri de relaţionare cu ţara în care ne-a fost să ne naştem, fără a fi măcar întrebaţi (câtă nedreptate!).

Suntem deconstructivişti avant la lettre, indiferent de construcţie.

Abandonul spiritului critic într-o ironizare auto şi atot-suficientă a devenit, printr-o logică răsturnată, unul colectiv. Şi atunci este perfect plauzibil ca o creştere de 6,2 la sută să însemne de şase ori mai mult, iar covrigul naţional să fie de genul feminin, ca toate marile figuri care stau în spatele bărbaţilor iluştri ai istoriei.