M-am mutat pe http://kairost.wordpress.com


Si totusi. Presa este ceea ce stiu eu sa fac. Nu am mutat nicioadata muntii din loc, cu niciun articol. Pentru ca muntii se cer lasati acolo unde este rostul lor. Nu am crezut nicioadata ca ziaristul este chemat sa judece, sa eticheteze, sa creeze revolutii, spasme ori revelatii istorice. Nici ca depesa trebuie sa mizeze pe senzatii. Am privit intotdeauna munca de jurnalist ca pe o provocare intelectuala. Mecanismele, conexiunile, conjuncturile, mizele sunt obiectele de lucru ale unui ziarist, nu simplul fapt, oricat de monstruos ar fi el (in sensul pur etimologic, de iesire din forma). Pentru ca presa sa fie asumata ca profesie, trebuie sa ne stim locul, care este prin excelenta cel al intervalului. Orice derapaj, inspre autoritate ori, din contra, inspre vox populi, lasa intervalul gol. Asa apare impostura.

duminică, 11 aprilie 2010

Frizerul şi Abba

Îmi încleştez mâinile de scaun, nu cumva să plec. Încerc să număr, să rememorez, să îmi pun ordine în cele câteva lucruri haotice pe care le am de făcut. Nu merge nimic.

Îi surprind privirea în oglinda mare şi, ca şi cum aş fi deschis poarta, începe să vorbească. Evident, frizeriţa care m-a tuns înainte nu ştia ce face. Mi-a prost diagnosticat părul. Ba că l-a filat, ba că nu a folosit foarfeca cea bună (?), ba că nu a potrivit tunsoarea frunţii. Aşa aflu - deşi nu, nu trebuie, încerc să o conving prin privirea mea mută şi multă - că am fruntea lată. Să-i povestesc de Eliade şi vanitatea copilărească pe care o resimţea atunci când interlocutorul îi remarca fruntea largă, semn fizic al inteligenţei sale enciclopedice?

Când să ies din muţenie cu un salt umoristic după plăcerea mea, fata cu ace în păr şi diverse instrumente de tortură agăţate pe tot corpul a trecut deja la critica şamponului. Nu folosesc şamponul potrivit firului de păr, nu am în dotare un vrăjitoresc aparat de îndreptat şuviţele inestetice prin onduleurile lor şi nu mă clătesc cu apă semidemineralizată. "Dacă părul ar alege..." - nu, nu se poate să fi zis asta. Clipesc fără nervozitate, cu sentimentul clar că mă privesc din afară. În repruşurile suverane ale părului cuminţit aranjat, dau să mă ridic, îngânând desigur un mulţumesc. Neajutorată, îmi îndrept spatele, cu fata cu ace în păr agăţată de mine, pentru ultimele retuşuri.

Am fobie de frizeri. Mă tund rar, de cele mai multe ori singură. Asta, desigur, şi dintr-o teamă de a nu mă mai recunoaşte mai apoi. Iar de câte ori mă las pe mâna frizerului (stilistului, dacă întreabă), ajung acasă şi mă spăl cu furie pe păr. Scenariu urmat întocmai şi acum. Doar că am descoperit că am un breton inegal, pesemne pe măsura frunţii mele largi şi a disproporţiei din cutele care o brăzdează în răstimpuri.

Am primit frumosul nume de Abba. Neavând habar de instrumentul vrăjitoresc care îndreaptă şuviţele fiecare cu tunsoarea ei, am încetat să mă caut oglindă.

Următoarea oprire: buticul cu clămiţe, clame, elastice de păr.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu