"Nimic din ce-i românesc nu dispare". Şi totuşi...

Ce să fie românescul? În acest caz specific, proprietarul unei "ţuicării" aflate la graniţa Moldovei cu Bucovina (ţinutul fagilor sau cum îmi plăcea mie să desfac etimologic, al cărţilor) ne spune că pruna căzută în grădină şi apoi presată în butoi, ajunsă după un timp licoare bahică şi vândută cu mândrie la poarta casei este una dintre emblemele românescului.

În provincie, la Moldova după spusa bucureştenilor, românescul pare a se fi prezervat în sensul de mai sus. Am văzut case cu acoperiş de stuf, prăvălite fără duioşie împreună cu dealul infinit ondulat. Dar mândre cum n-aţi mai văzut! Pereţii care pe Gandi l-ar fi făcut invidios, răsuciţi într-o proză în care timpul nu are ce căuta, erau spijiniţi de asupritoarele termopane.

Provincia este o mare familie, care seara se aşează la masă fără a depăna ziua ce a trecut. Nepotismele, şpăgile, derâderile se resimt însutit într-o lume în care "al nostru" şi "ai noştri" au cel mai posesiv înţeles.