Cel despre care nu pot scrie

Am în minte un personaj, cel mai neascultător dinte toate. Îmi dă târcoale de ceva vreme (iar vremea nu apare aici accidental). Ştie la ce oră mă trezesc din primul vis, cât mă chinui să încropesc un al doilea, pentru a lăsa şi eu, o dată, soarele să răsară. "Haide, scrie-mă, valiza e făcută şi devine tot mai grea. De câte ţigări ai nevoie pentru a renunţa la mine?", şi se uită la mine aşa cum numai bădia care chema ploaia o făcea.

Erau zori de zi când mi-am dat seama pentru întâia oară de prezenţa lui. Cu Carpaţiul în colţul gurii, mestecând şi apoi scuipând tutunul galben, ridica domol căldarea din fântână, căutând cu privirea pe cerul acela pe care voi nu l-aţi văzut, dar dacă l-aţi vedea într-o bună zi,vi s-ar aşeza rotocoale în mijlocul frunţii. Nu e nicio taină la mijloc. Cerul e greu, am aflat. Odată ce căldarea ajungea la gura fântâni, mâinile cu atâtea linii brăzdate că putea să-şi ascută gândurile cu ele, o prindeau şi o revărsau peste pământul din preajmă. Şi apoi iar şi iar.

A răsărit soarele, alb şi el, iar bădia tot scoate apă din fântână. Nu e nimic nevrotic în gestul lui singular. Nicio grabă. Niciun popas. Acum s-a oprit. Îşi scutură căciula de blană de miel, aşezată clopot, nu cum o poartă inginerii agronomi. "Dacă nu plouă n-om avea ce mânca" şi scuipă ultimul tutun, bolborosind de parcă n-aş fi fost acolo, în tălpile goale. Plouă. A mai obţinut un răgaz.

"Ei, acum te-ai apucat să scrii despre bădia tău. Auzi, cer greu aşezat în mijlocul frunţii. Căciulă de blană de miel aşezată clopot. Şi-adică ce au inginerii agronomi?", îl aud cu un reproş. E tata.