"Du-te tu la tatăl meu/Şi spune-i că am zis eu/Să lase hodina toată,/Vină aici să mă scoată!". "Si a venit, spune-mi, a venit?" - "Ei, dragii mei, Novac vine de fiecare data, an de an, pana la sfarsitul lumii de acum".
Reconstruiesc fara nicio sovaiala noaptea dintre ani, cand bunicul se aseza pe covor, langa soba, impaturindu-si caciula pe genunchi. Incepea Banda lui Gruia lui Novac. Si avea dreptate: de fiecare data, Novac venea sa il scoata pe Gruia din temnita otomanilor.
Pana intr-o seara, cand ritualul a fost incalcat. Mai intai pentru ca anul nu se rupe inca. E vara. Mai apoi pentru ca bunicul, imputinat, sta in picioare, si striga: "Vină aici să mă scoată!/Vină aici să mă scoată!/Du-te tu la tatăl meu/Să lase hodina toată".
Si apoi incepe urletul acela pe care il simt in carne, fara sa-l mai aud, urletul de lup domesticit in care a reinviat, brusc, salbaticia. Un dialog in care ceilalti il aud doar pe cel instrainat si urletul care petrece.
Au trecut doua zile si doua nopti. Ivan Ilici a urlat asa o saptamana si ceilalti tot nu au stiut cum sa si-l intipareasca pe retina, pentru ziua a opta, a noua, a optzeci si opta.
Moartea este privata de banalitate, de aceea nu putem muri pur si simplu: nu stim cum, de parca atunci cand murim, am fi cel dintai care se duce. Pana la noi, moartea se traducea in extinctia fizica a unora sau a altora. Moartea ca absenta.
Nu exista repetitie pentru moarte. Ca atare, nici empatie. Exista doar feluri de a muri, care nu pot fi povestite, de vreme ce ele nu mai au limbajul acestei lumi. Unii mor avand ragazul intervalului. Mai zabovesc intre lumi, cu privirea intoarsa in interior, ca un ochi care se autocuprinde. Ei raman ai nostri, uneori ii petrecem, fara ca ei sa stie, fara ca ei sa se opreasca din drum, pentru a ne cuprinde palmele. De aceea singuratatea nu este posibila in moarte, dar este crunta pentru cei ramasi.
Ramanem mai departe in absenta celui care moare, care se insoteste de acum cu el insusi. Ori cine se poate insoti cu sine nu este singur.
"Şi spune-i că am zis eu/Să lase hodina toată,/Vină aici să mă scoată!" - "Si a venit, spune-mi, a venit?" - "Ei, dragii mei, vine de fiecare data, an de an, pana la sfarsitul lumii de acum".
vineri, 6 august 2010
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
3 comentarii:
Nu stiu cum faci, dar stiu ca ai darul sa-mi smulgi cate o lacrima aproape la fiecare post pe care-l pui pe blog. Laura
patetic, pretios, penibil. imi pare rau pentru bunicul tau, dar toata lumea moare. ai capul imbacsit de chestiile pe care le-ai vayut si auzit. nu te intrebi niciodata unde esti tu in toata chestia asta?
cu drag as intra intr-o polemica, dar nu despre felul de a scrie si nici despre unde sunt eu in toate acestea. despre moarte, poate. asa cum spui tu,insa, toata lumea moare.
Trimiteți un comentariu