O conjucţie constituţională - exerciţiu pe marginea lui „totul se dispută”

Aidoma unei istorisiri, totul a început în ziua de 16 ianuarie 2009, când şeful statului a avizat favorabil începerea urmăririi penale a opt foşti şi actuali (la acea dată) miniştri: Adrian Năstase (fost prim-ministru), Miron Mitrea (fost ministru al lucrărilor publice, transporturilor şi locuinţei), Tudor Chiuariu (fost ministru al Justiţiei), Zsolt Nagy (fost ministru al comunicaţiilor şi tehnologiei informaţiei), Victor Babiuc (fost ministru al apărării naţionale), Paul Păcuraru (ministrul Muncii în funcţie la acea dată), Codruţ Şereş (fost ministru al economiei şi comerţului), Decebal Traian Remeş (fost ministru al agriculturii).

Din acest punct, dezbaterea articulează autoritatea prin care preşedintele a dat undă verde anchetării celor opt, de vreme ce aceştia, ca actuali sau foşti membri ai executivului, au primit investitura, aşadar legitimitatea Parlamentului. Succesiv, CSM şi preşedintele Senatului au cerut CCR să definească actorii din prim-plan şi „regulile jocului”; pe 7 februarie, Consiliul Superior al Magistraturii a sesizat Curtea, în legătură cu existenţa unui conflict de natură constituţională între Ministerul Public şi Parlamentul României, legat de anchetarea miniştrilor care sunt şi parlamentari, iar o zi mai târziu Nicolae Văcăroiu a cerut CCR să se pronunţe asupra unui alt conflict constituţional, de această dată între preşedinte, Ministerul Public şi Ministerul Justiţiei, pe de o parte şi Parlament, pe de altă parte.

Curtea Constituţională, pusă în situaţia de a arbitra autentic disputa dintre puterile statului, pe cele două paliere, a recunoscut existenţa unui conflict constituţional între Parlament şi Ministerul Public, dar a negat conflictul dintre instituţia prezidenţială şi cea legislativă, argumentând că Traian Băsescu a respectat regulile jocului, afirmându-şi prerogativa legală de a aviza începerea urmării penale a miniştrilor-parlamentari. Odată cu soluţionarea celor două cereri, CCR a modificat cadrul jocului dintre puteri, explicitând şi împărţind roluri/competenţe preşedintelui şi Parlamentului. Asfel, Curtea a decis ca Parchetul să sesizeze nu instituţia prezidenţială, ci Camera Deputaţilor sau Senatul, pentru a cere avizul începerii urmării penale a miniştrilor care au şi statut de deputat sau senator. CCR a stabilit că foştii sau actualii miniştri care sunt şi parlamentari nu pot fi urmăriţi penal fără aprobarea Camerei din care fac parte, ei având un regim privilegiat chiar în raport cu simplii parlamentari care, conform Constituţiei, pot fi cercetaţi fără acordul Parlamentului. Avizul Legislativului intervine în situaţia simplilor parlamentari doar în cazul în care se pune problema arestării, reţinerii sau percheziţiei. Procedura pentru anchetarea miniştrilor-parlamentari a fost definită astfel încât Camerei din care aceştia fac parte îi revine autoritatea de a decide dacă aceştia vor fi înaintaţi justiţiei sau nu, cu menţiunea că, dacă vorbim de membri ai executivului care nu au şi calitatea de parlamentar, şeful statului devine autoritatea care decide dacă ancheta penală în cazul acestora poate continua.

Cu toate că procedura a fost articulată, rolurile distribuite, dosarele deja înaintate de procurori, dezbaterea a căpătat noi valenţe. Legea răspunderii ministeriale a fost truchiată, prin declararea mai multor articole drept neconstituţionale de către CCR, la fel şi Regulamentele Camerei Deputaţilor şi Senatului. Pe 22 aprilie, Curtea Constituţională a declarat neconstituţional „amendamentul Nicolicea” adus Legii responsabilităţii ministeriale , care stipula că, în cazul în care preşedintele României a cerut urmărirea penală a unui membru al Guvernului care este şi deputat sau senator, ministrul Justiţiei sau premierul va solicita Camerei competente avizarea cererii de începere a urmăririi penale. Deputaţii au operat pe proiectul de modificare a articolului 23 din legea 115/1999, scopul iniţial fiind punerea în acord a legii cu o decizie luată de CCR în cazul excepţiei de neconstituţionalitate ridicată de fostul premier Adrian Năstase şi acceptată de Curte. Potrivit deciziei respective, şi foştilor miniştri li se aplică prevederile din legea răspunderii ministeriale referitoare la începerea urmăririi penale.

Patru dosare de miniştri (foşti şi la acea dată actuali) parlamentari au ajuns astfel la filtrele comisiilor jurdidice din cele două camere, după ce sesizările procurorilor au fost înaintate acestora. În cazurile deputaţilor Mitrea şi Năstase, comisia şi-a finalizat raportul fără a face o recomandare de vot plenului, argumentând în subsidiar că dosarele sunt de factură politică. Senatul în schimb, întrunit în sesiune extraordinară în luna august, a decis ridicarea imunităţii parlamentare în cazul liberalului Paul Păcuraru, pe atunci ministru al Muncii în funcţie şi în cel al fostului ministru al Economiei, conservatorul Codruţ Şereş. Votul în plenul celor două Camere s-a desfăşurat sub auspiciile unei noi sesizări, făcute de democrat-liberali de această dată, la Curtea Constituţională, prin care se reclama neconstituţionalitatea a două prevederi din regulamentul Camerei Deputaţilor şi din cel al Senatului, privitoare la numărul de voturi necesare avizării începerii urmăririi penale a parlamentarilor. Mai exact, regulamentele celor două camere cereau votul a două treimi dintre deputaţi, respectiv votul a jumătate plus unu la senatori, pentru a se începe urmărirea penală a miniştrilor-parlamentari. După ce tema a fost înscrisă pe agenda politică, ea a intrat în spaţiul public, alimentată fiind de scrisorile adresate de şeful statului lui Bogdan Olteanu, preşedintele Camerei Deputaţilor, prin care îi solicita întrunirea Parlamentului în sesiune extraordinară, pentru ca dosarele celor patru să fie analizate. În acest context, configurat de declaraţii publice, interviuri în media şi epistole, s-a desfăşurat votul din cele două camere, urmarea fiind aceea că Şereş şi Păcuraru au fost lăsaţi fără imunitate, iar Mitrea şi Năstase au fost apăraţi de colegii deputaţi, care au dat un vot negative solicitării de începere a urmăririi penale. [6] După votul din camere, pe 1 octombrie, a venit şi răspunsul Curţii la sesizarea PD-L: prevederile din regulamentele camerelor, referitoare la cvorumul necesar avizării începerii urmăririi penale, sunt neconstituţionale, contravenind articolului 76, alin. (2) al Constituţiei, care prevede că „legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi, din fiecare cameră.” CCR a lăsat un termen de 45 de zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, pentru ca Parlamentul să-şi pună în acord prevederile cu dispoziţiile Constituţiei, perioadă în care „dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale se suspendă de drept”.

De la definirea autorităţii apte să dea undă verde anchetei procurorilor, până la delimitarea regulilor de joc şi a procedurii, făcută episodic, faptul de a ancheta penal un ministru-parlamentar s-a disputat în multiplele sale aspecte şi între toţi actorii implicaţi: preşedinte, Guvern (care, prin „ordonanţa Chiuariu”, declarată mai târziu neconstituţională de CCR, a desfiinţat comisia de la Cotroceni), Parlament, CSM, procurori. Rezultatul vizibil este acela că unul dintre miniştrii-parlamentari şi-a conservat imunitatea, în speţă Adrian Năstase, doi dintre ei au fost lăsaţi de colegi în faţa justiţiei, Păcuraru şi Şereş, iar unul, Miron Mitrea, şi-a înaintat demisia, pentru a se pune la dispoziţia procurorilor sau, ne permitem a spune, într-un gest de imagine.

O conjuncţie care pune probleme constituţionale: „şi”

Controlul asupra avizării începerii urmării penale a miniştrilor a fost împărţit de CCR între şeful statului (dacă miniştrii sunt simpli membri ai cabinetului) şi Parlament (dacă membrul executivului are şi calitatea de deputat sau senator). Decizia Curţii se înscrie nu doar în registrul juridic, dar şi în cel semantic, pentru că motivarea face apel la sensul unei conjuncţii pusă în joc mai mult ca niciodată deşi, în mod uzual, interogaţiile asupra ei sunt inutile. Este vorba despre conjuncţia „şi”, inserată de legiuitor în alin. (2) al art. 109 din Constituţie: „Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi[7] Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.” Unele voci, printre care şi cea a preşedintelui Senatului, au suţinut că particula „şi” are, în acest caz, sens cumulativ, ceea ce înseamnă că este necesar avizul tuturor celor trei instanţe, pentru ca un membru al guvernului să poată fi anchetat de procurori. Mai departe, argumentaţia s-a nuanţat, cei care susţineau obligativitatea ca Parlamentul să fie cel care dă avizul apelând la principiul analogiei: de vreme ce, politic, fiecare membru al guvernului răspunde solidar în faţa Parlamentului, acelaşi lucru este justificat a se produce şi dacă vorbim de răspunderea penală. Mai mult, membrii cabinetului primesc votul de încredere al Legislativului, la momentul formării guvernului, implicaţia fiind aceea că tot Legislativul ridică încrederea acordată (politic, pe cale moţiunii, iar penal, prin avizarea urmării penale). Oponenţii în această dezbatere erau cei care interpretau banala conjuncţie într-o lectură diferită, în care „şi” primea înţelesul lui „sau”. În măsura în care situaţiile nu erau definite, autoritatea de a aviza anchetarea minştrilor revenea în mod aleatoriu fiecăreia dintre cele trei instanţe.

Decizia Curţii din 10 aprilie cuprinde un paragraf dedicat înţelesului conjuncţiei „şi”: aceasta semnifică, explică magistraţii, „sfârşitul unei enumerări, care conferă fiecăreia dintre cele trei autorităţi o competenţă proprie”. Textul constituţional exclude atât competenţa cumulativă a cererilor, cât şi competenţa alternativă a celor trei autorităţi. În plus, CCR afirmă că nu este vorba, în acest caz, de statuarea unei imunităţi guvernamentale, ci de o „garanţie constituţională de ordin procedural”, al cărei scop este „ocrotirea binelui public”. După ce „şi” a fost încadrat schematic, competenţele specifice celor trei autorităţi au fost definite, în sensul în care cumulul calităţii de deputat sau senator cu cea de membru al guvernului atrage competenţa camerei din care face parte pentru a cere urmărirea penală.

Disputa în jurul condiţiilor de posibilitate a anchetării miniştrilor-parlamentari a mutat accentul pe Curtea Constituţională, care a fost scoasă din registrul de veghe al echilibrului între puteri şi pusă să arbitreze conflictele dintre puteri. De câteva ori, însă, CCR nu s-a putut abţine să nu joace puţin pe propriul teren, preşedintele Curţii, Ioan Vida, creând dispute suplimentare, prin câteva declaraţii publice date de-a lungul procesului decizional. Amploarea pe care a luat-o dezbaterea poate fi citită ca interes pentru problemele de ordin constituţional, ceea ce ar constitui un plus al vieţii sociale şi politice sau, mult mai cotidian, ca mutare a bătăliilor politice la CCR. Cet este că dezbaterea a reuşit să numească şi să definească actorii, precum şi procedura prin care un ministru ajunge în faţa justiţiei. După ce încă din 1866 se pune problema responsabilităţii penale a membrilor guvernului, în termeni aproape identici, abia prin decizia din 2008, CCR a clarificat limitele şi competenţele fiecărei puteri. Constituţia din 1866 prevede, la art. 101 că, pentru cercetarea miniştrilor, „fiecare din ambele adunări, precum şi Domnul au dreptul de a acuza şi a-i trimite în judecată dinaintea Înaltei Curţi de Casaţiune şi Justiţie". Zece ani mai târziu, apare şi primul caz în care se încearcă trimiterea în judecată a unor miniştri din cabinetul Lascăr Catargiu (1871-1876), dar episodul se încheie, înainte ca demnitarii să ajungă în faţa justiţiei.