Cand munca nu ucide

Nu pot sa fiu de acord cu de acum devenita teza "Carmen Ramona Ciciu a murit din cauza muncii", cu sensul mai amplu ca muncim (i.e. in Romania) pana murim. Este foarte adevarat ca multi dintre noi au pierdut nopti, week-end-uri, au muncit fara intrerupere si 48 de ore. Dar nu "munca" este vinovata in niciunul dintre aceste cazuri, pentru simplu fapt ca munca este un concept pe care noi il umplem cu sens.

Nu munca ne-a facut/ne face rau, ci normele, regulile si practicile pe care noi le instituim. Sau, daca preferati, le acceptam. Inertia de a aproba o stare de fapt, chiar daca acesta ne face rau, este un simptom al neasumarii. Daca ne-am asuma pe noi insine, daca, prin urmare, ne-am cunoaste limitele, am sti cum sa ne punem in joc la munca.

Principiul romano-capitalist ca fiecare dintre noi este dispensabil, adica "patronul" te poate inlocui oricand daca nu joci pur si simplu dupa regulile lui, acopera niste lacune de situare in lume/societate.

Si apoi lamentatia care deriva din generalizarea "Romanii muncesc mult" (a se citi "Se jertfesc pe campul muncii"), lasandu-se subinteleas adversativul mostenit istoric: "Romanii muncesc mult, dar nu sunt apreciati, nu au noroc.."

Carmen Ramona Ciciu este un caz tragic. Probabil tributar felului in care noi ne giram societatea, cu ale ei modele, in care da, si munca este mai cu seama cantitativa.

Dincolo de drama individuala insa, nu "munca" a ucis-o. Munca este o relatie. Si, ca in orice relatie, si aici sunt implicate doua entitati: subiectul (care munceste) si obiectul (transformabil prin munca). Aplicand subiectului prezumtia de inocenta, il privam, de fapt,de dreptul de a face alegeri. De a avea proiecte.

Luxul de a pretinde angajatorului conditii nu doar de munca (adica nu doar doi litri de apa plata pe zi si pauza de pranz), ci si de dezvoltare profesionala nu este unul financiar. Totul tine de cum te pui in joc si ce pretinzi de la propria munca.

Din pacate insa, intr-o societate in care Descartes a devenit prilej de bancuri intre zugravi (am auzit-o eu), iar diploma universitara nu mai legitimeaza pe nimeni, prea multi ajung intr-un loc de munca pentru care nu sunt pregatiti intelectual. Fara instrumentele teoretice dobandite in scoala, fara dexteritatea de a sesiza contradictii si de a inuti solutii, munca devine o corvoada.

Iar drama de asta-data nu individuala, ci adanc sociala, este uzurpata de o presa in care multi "muncesc", in loc de "a profesa", astfel ca tot ceea ce devine (tipator de) vizibil este senzationalul acesta al mortii,lipsit insa de angoasa unui Ivan Ilici.