Textul lui Marcuse operează o analiză clară a acestei conştiinţe fericite care vine împreună cu o desublimare instituţionalizată a tuturor palierelor sociale. Pericolul acestei desublimări constă în desublimarea propriu-zisă a omului, în atrofierea lui, în iluzia radicală că orice plăcere poate fi satisfăcută imediat, că orice poate fi spus fără mediere. Ieşirea din această himeră care aduce nepermis împreună realul şi idealul se face printr-o operaţie inversă de sublimare, condiţie pentru recâştigarea conştiinţei nefericite. Aşadar, cum putem fi nefericiţi?
Să vedem mai întâi premisele desublimării aşa cum apar ele în textul lui Marcuse. Cultura tehnologică se caracterizează prin disoluţia conflictului la orice nivel al societăţii, dar acest lucru nu se întâmplă printr-o vidare bruscă a sensului, ci prin mişcarea inversă a surplusului de semnificaţie. De pildă, drepurile şi libertăţile sunt definite pozitiv, prin semnificaţii multiple (libertatea economică devine libertatea de a a cumpăra, de a vinde etc), ocultându-se astfel semnificaţia lor intrinsecă: libertatea de economie autentică este în fapt eliberarea de economie, de constrângerile impuse de sistemele dominante ale societăţii tehnologice. Registrul politic este supus aceluiaşi proces de hiperbolizare a sensului; orice conflict între partide rivale trebuie pus în paranteză, pentru binele comun al societăţii, acum în faţa unui duşman străin. Cultura devine cultura realităţii, iar realitatea este la rândul ei ideologizată şi încărcată de semnificaţii multiple. Acest surplus de sens nu este însă unul autentic, sănătos, ci un mod de dominaţie prin crearea iluziei că societatea însăşi îţi pune la îndemână modalităţi de satisfacere a oricărei plăceri. Operaţionalismul din ştiinţele exacte şi behaviorismul din ştiinţele sociale dau seama de structurarea socialului, astfel încât orice valoare este tradusă prin valoarea de schimb. Pe plan cultural se produce a asimilare a culturii superioare în cultura materială, dar o asimilare profundă care aplică aceeaşi schemă instrumentală oricărui bun cultural. Puterea de negaţie a culturii superioare este pervertită în afirmarea accesului la ideal; rând pe rând ritualurile acesteia sunt denigrate, pentru că nu mai este nevoie de stipularea nefericită a unei alte dimensiuni a existenţei. Dacă arta burgheză înseamnă dialectică a realului şi a idealului, profund ireconciliabile, arta culturii de masă refuză întocmai această opoziţie, acest refuz reciproc al celor două dimensiuni, spune Marcuse. Prin desublimare, cultura superioară se transformă în cultură populară şi imprimă vieţii conştiinţa fericită a satisfacţiilor imediate.
Aşadar, prin disoluţia antagonismului şi prin traducerea lui în termenii instrumentali ai marii unităţi, registrele realităţii sunt desublimate. Avem de-a face cu o desublimare a eroticului şi o restrângere a acestuia la sexualitate, cu o desublimare a limbajului şi o restrângere a acestuia la cuvântul-funcţie, cu o desublimare a realităţii şi o restrângere a acesteia la plăcerea imediată. Acest proces de localizare strictă şi de restrângere este un proces distructiv pentru individ. În primă instanţă, renunţarea la eros duce de fapt la o amânare permanentă a satisfacerii dorinţei prin satisfacţiile- surogat ale sexualităţii şi la o creştere a agresivităţii. În context freudian, Eros şi Thanatos constituie un cuplu ontologic, iar relaţia dintre ele este invers proporţională: aceasta înseamnă că de câte ori sexualitatea este hiper-dimensionată, agresivitatea scade şi invers. În contextul culturii tehnologice însă, erosul fiind dizolvat în sexualitate, relaţia aceasta de invers-proporţionalitate nu mai funcţionează; aceasta înseamnă că de câte ori satisfacţiile sexuale sunt hiper-dimensionate creşte şi agresivitatea. Desublimarea mai are însă o consecinţă, mult mai perversă şi mai greu de vindecat, şi anume dez-individualizarea individului prin lipsa de culpabilitate a acestuia. Aşadar, individul nu se mai simte culpabil atâta timp cât plăcerile resimţite îi dau conştiinţa unei beatitudini imediate şi atâta timp cât i se creează senzaţia că nimic nu-i este refuzat.
Cum operează acest proces de desublimare la nivelul limbajului? Se produce şi pe acest palier o mişcare de asimilare, astfel încât discursivitatea este sacrificată în detrimentul conversaţiei instrumentale, care nu mai transmite semnificaţii, ci lucruri. Cuvintele capătă statut ontic, se confundă cu funcţia obiectelor, iar obiectele astfel apărute par a fi mai reale decât cele reale. Raportarea cuvântului la realitate este directă, fără medieri conceptuale. Cuvântul captează realitatea, o pune în formă şi această realitate nou constituită devine singurul vehicul al dialogului uman.
Limbajul poate avea statut ontic, se poate ca, pornind de la limbaj să determini lumea, existenţa lucrurilor. Dincolo de functia sa mimetică, de exprimare a unei realităţi preexistente, limbajul mediază, creează într-un anumit sens realitatea. Lucrurile intrate în limbaj dobândesc existenţă; dacă limbajul este vehiculat ideologic, atunci cuvintele fac lucruri.
În romanul utopic al lui Orwell, O mie nouă sute optzeci şi patru, întocmai despre asta este vorba, despre cum ceea ce spui devine însemn al lumii reale. Dacă, de pildă spui că Withers este o nepersoană, atunci acesta nu există, cu toate că e văzut în răstimpuri bântuind străzile oraşului. Ajunge să asertezi ceva, ba chiar mai puţin, ajunge să ai un cuvânt sau o aparenţă de cuvânt pentru a da greutate ontică lucrurilor. Modelul lingvistic al lui Orwell are ca premisă determinismul lingvistic, preexistenţa limbajului în faţa lumii. Nouvorba înseamnă nu o nouă limbă, ci trunchierea, desfiinţarea comunicării autentice. Dispar sensurile secundare, figurate, fără de care nu există autenticitate a cuvântului şi în locul lor apar cuvinte-entităţi, cu sens arbitrar şi unic, impus de ideologie. Războiul poate fi pace, libertatea sclavie ori, la fel de bine, ignoranţa poate fi putere. Sensul este unic şi depinde doar de instanţa de putere care îl determină. Disoluţia conceptului face ca atât limbajul, cât şi realitatea să se cramponeze în unica dimensiune a concreteţii imediate. Conceptul este cel care aduce împreună faţetele multiple ale lucrurilor, care permite, prin reprezentarea pe care o creează contextualizarea şi citirea în intertextualitate a lucrurilor.
Limbajul este desublimat pentru că i se refuză întocmai această dimensiune conceptuală prin care realitatea este totalizată, judecată, interpretată. Conceptul presupune un travaliu critic de stabilire a adevărului, o mediere între lucru şi cuvânt, o stipulare a unui alt sens decât cel al funcţiei imediate. Prin desublimare, limbajul este redus la a numi lucrurile exclusiv prin felul în care acestea funcţionează şi astfel, ceea ce transmitem între noi nu este decât o colecţie de stereotipuri, de etichete, de tautologii. Conştiinţa fericită ne spune că stăpânim realul prin însăşi gestul de captare a acestuia în cuvinte instrumentale, fără contradicţii şi fără resturi interpretative. Desublimarea înseamnă de fapt desublimarea omului, a responsabilităţii sale. Realitatea imediată pare a fi mai autentică decât autenticitatea omului; gândirea umană, pliată în mod esenţial pe contradicţii este suspendată, amânată în folosul unei plăceri imediate ori al unui dialog al surzilor. Indivizii sunt supuşi unui proces de metamorfozare care înregistrează desublimările succesive, dar care suspendă orice vină şi deci orice nefericire.
Care este însă soluţia de a a repune în termeni autentici erosul şi limbajul? Pe planul erosului, soluţia este prefigurată prin capacitatea sexualităţii de a se auto-sublima, iar pe planul limbajului, soluţia pare a ţine de formele marginale ale discursului, în speţă de limbajul argotic, familiar, nesupus unei administraţii lingvistice. Acest limbaj este cel care numeşte lucrurile pe numele lor, nu pe funcţia lor unidimensională şi imediată. Soluţia autentică este însă una care ţine de spaţiul moral al omului, de trezirea sentimentului de culpabilitate, de o asumare pe cont propriu a unei realităţi care de multe ori nu poate fi nici experimentată şi nici numită în mod imediat. Proba nefericirii nu se poate face decât pe cont propriu şi ea presupune refuzul acestei conştiinţe de fericire colectivă pe care cultura de masă o difuzează fără drept de apel.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu