Locuire

Dimineata a debutat cu o voluptate minora, regasirea unui autor din biblioteca a carei incapere cu scarita patata de vopsea il gazduia. Pe autor il cheama Jókai Mór. Dar nu despre el este vorba. Nici despre memoria scurtcircuitata si devenita afectiva. Pardonabila lectura dintr-o copilarie cu care nu m-am priceput sa fac altceva lucreaza aici ca intermediar.

Despre locuire este vorba. Locuiesc in dimineti pe care le pretuiesc pentru raceala lor politicoasa, lasand sa se intrevada o afectiune pusa in joc numai atunci cand esti pregatit sa o primesti.

Ma primenesc cu fiecare dimineata, poate si pentru ca e timpul din zi in care imi apartin fara rest. Am dimineti pline de curaj, cand intuiesc o zi dusa pana la sfarsit. Am dimineti surazatoare care pun intre paranteze lumea si care isi pastreaza autenticitatea peste zi. Sunt acelea despre care imi povestiti ca ne-am intalnit si eu priveam transparent fara a va recunoaste. Iertati-mi, va rog, fericirea autarhica, care imi da acel mers autist si uneori increzut. Atunci sunt fericita, va asigur. Si mai sunt acele dimineti care ma cearta cu artagoasele dureri de cap. Admit, cel care rupe pactul sunt eu. Dupa o noapte de pro si contra, ma trezec cu gandul lumii. Ce sa fac, cum sa fac, de ce trebuie asa si nu altfel sunt intrebarile pe care le reiau in minte, turmentat. Abia spre seara ma repun in mine insami si ma linistesc.

Am avut, consecutive, trei astfel de dimineti. Le-am intuit cu ceva vreme inainte, dar nu am gasit formula de a ma sustrage lor. "Daca aleg fisa sociala, ce ramane din mine?", "Daca merg autist, i.e. fericit, inainte, cum explic insuccesul lumesc de care dau dovada?", "Daca aleg maretia oricum indoielnica, cata micime pot fizic suporta?", "Cum sa aleg pentru a nu ma refuza nici pe mine, nici pe ei?". Am avut senzatia clara, in carne, ca asta a fost totul. Ca peretii stramti si inecaciosi de albi care ma inchid imi devin, de acum, locuinta permanenta. Nu cred sa fi fost vorba despre tentatia puterii. De cea a banilor, cu atat mai putin, pentru simplul motiv ca nu fac diferenta intre 1000 si un milion de euro.

Lumea a intrat in mine si eu i-am impletit voluptuos fibrele. Este pentru prima oara cand incerc pe cont propriu neconcordanta intre forul intim al confirmarii si fisa sociala, inevitabilul "dosar de cadre". Alte epoci istorice nu am trait, timpul "ce ni s-a dat" este ceea ce am ca premisa. Si nu cred ca exista mediere, compromis functional sau ceva de felul provizoratului.

Exista, bineinteles, puncte de suportabilitate, prietenii care te confirma si pe care le confirmi, entuziasme, stinghereli lipsite de ridicol, locuiri care tin nu atat de constrangerile geografice, cat de cele ale timpului.