O Romanie fara memorie

M-am născut în România. Acesta este numele ţării care, prin faptul naşterii, a ajuns să fie a mea. La început, nu ştiam multe una despre cealaltă. În timp, am început s-o cunosc şi să-mi pun între paranteze apartenenţa la ea. Uneori, îi semăn, pentru că văd în ea chipul primelor cărţi, citite pe pervazul ferestrei. Alteori, îi livrez atâta furie, încât îmi vine să alerg în afara timpului. Într-o dimineaţă, îmi miroase a vişin şi un bătrân cu gesturi interbelice îşi mişcă colţul pălăriei când mă vede. În altă dimineaţă, într-un tren spre Iaşi, un alt bătrân face elogiul comunismului şi îşi rosteşte ura imensă- de unde, oare?- pentru toţi şi toate. Privirea îmi cade peste poteca spre Cibin şi îmi spun că nicăieri în lume nu găseşti atâta lumină şi atâtea rosturi de trăi. Îi văd cerşind la colţ de stradă, trunchiaţi în umanitatea lor şi mă simt vinovată, brutalizată de o realitate din care gândurile mele lipsesc.

Aş vrea să-mi pot rosti ţara. Ştiu multe despre România. Am învăţat, aşa mi s-a părut corect, de vreme ce suntem silite să trăim una în preajma celeilalte. Trei oameni- Drăghicescu, Ralea şi Cioaran- m-au avertizat că România este, pentru cei născuţi aici, o obsesie în cercul căreia trăieşti toată viaţa. Alţii, cum sunt Ierunca şi Schlattner, m-au întors spre cuvânt şi spre nostalgia unei ţări de care nu te desparţi nicioadată. Nu ştiu dacă o iubesc, nu-mi dau seama, nu-mi lasă acel timp de singurătate şi linişte în care iubirea să irumpă.Mă dor, însă, imens, oamenii din România. Le-aţi privit chipurile? Ridate, nepăsătoare, încremenite undeva, între avântul spre viaţă şi neputinţa ei.

Trăiesc zi de zi cu România. Eu am ajuns s-o cunosc, însă ea nu-mi ştie nici măcar numele.