Gazetari fără redacţie

Despre presă am scris la începutul toamnei trecute, când nu mă imaginam în altă parte decât în redacţie, când fumam doar pentru a povesti cărţi şi când ştiam atâtea poveşti încât prietenii dragi îmi protejau cu iluziile lor lumea. Nu ştiam atunci asta, nu eram atât de înţeleaptă.

La 20 de ani de la reinventarea presei româneşti, deşi nicioadată nu a mai căpătat ea glasul interbelic, idealurile celor care şi-au ales profesia de jurnalist şi-au pierdut din grandoare, pe măsură ce gazetărie s-a deligitimat constant, în tonalităţile unei crize etice scoase la lumină de criza economică fără precedent.

Ce s-a întâmplat în ultimii ani de presă românească? Au apărut analize politice, comentariile, tonul critic, dilemele şi chiar controversele, apoi senzaţionalul, civismul, advertorialul, forum-ul de presă şi jurnalismul individualist transmis pe calea blogului.

Într-un singur an, redacţiile româneşti de la Europa Liberă şi BBC au fost desfiinţate, echipe de jurnalişti au plecat sau au fost demise, patronul de presă a devenit "mogul", ocupând spaţiul de interval dintre politic, economic şi ziarist, culminând cu "deconspirarea" unor jurnalişti ca instrumente ale politicienilor.

Tăcerea unor jurnalişti consacraţi, ale căror voci şi opinii s-au impus în primii ani postdecembrişti ori, din contra, revolta altora şi delimitarea de temele mai tinerelor condeie, scandalurile care s-au transferat de pe scena politică pe cea mediatică, apariţia "mogulilor" şi personalizarea redacţiilor, toate acestea au devenit simptome ale unei veritabile mutaţii structurale în presă.

Pe modelul instituţiilor publice care au fost confiscate nu de reguli şi practici, ci de persoane, instituţiile de presă s-au personalizat, referirile la ele făcându-se prin sintagme ca "ziarul lui Roşca Stănescu", "televiziunea lui Vântu" ori "trustul lui Voiculescu".

O presă sub semnul jumătăţilor de adevăr, în care platformele de dezbatere au devenit tranşee electorale maschează o altă presă, aservită nu intereselor politice ori economice, ci celor ale cetăţeanului abstract, fie el Ion, Ghiţă sau Marin, pentru cei care îşi mai amintesc comentariile literare ale anilor '90.

Nu am niciun sentiment de revoltă, nici măcar de mâhnire. Uneori, pur şi simplu te naşti în secvenţa temporală greşită. Pentru mine şi cei câţiva oameni cu care mă însoţesc, cu vreo şapte, opt decenii mai târziu. Dar totuşi, parcă nu îi şade bine presei lamentaţia în stradă, ca cea a unui bătrân care nu ştie altfel cum să iasă din stinghereala iubitelor care nu îl mai cheamă.

Eu una am noroc. În zilele bune, când apare autobiografia lui Marino ori romanul confiscat şi regăsit al lui Pillat, arunc un ochi către cei care au devenit jurnalişti pentru ca noi să înţelegem nopţile din Piaţa Universităţii. Unii încă au redacţie în care să fumeze pentru a povesti cărţi. Alţii, cei mai mulţi, au abandonat.

De asta spuneam că am noroc: pe mine nu m-au abandonat.

Dupa chipul si asemanarea

Nu am mai scris de ceva vreme. Vreme in care am devenit o insula care respira pe cont propriu. Imi port hainele cu dor, linia din palma stanga s-a curbat spre interior, pe covor am cuburi de hartie colorata, din care Aletheia ne construieste o mare cu dealuri. Pentru ea, totul e posibil. Pentru ca e ideal. Sau poate gandesc prea departe de Micul Print: posibilul isi cheama idealul. Cert este ca stiu din ce in ce mai putine despre ei. Ma rotesc pe strazi, ii am in privire, dar nu ii mai stiu. Gabe und Aufgabe. Chipul este ceea ce ni s-a dat, Asemanarea este ceea ce ii dam inapoi ca dar, daca suntem norocosi. Sau pur si simplu daca ni se intampla ca, in viata asta a noastra, sa putem fi curati. Nu buni, nu frumosi, ci doar curati. Poate ca despre asta imi vorbea badia pe care il cunoasteti deja, atunci cand cand isi spala pe prispa batistele.

Asa ca imi port hainele care imi seamana, ma alint in bratele copilului care doar mi se aseamana si asta e cea mai curata clipa pe care o traiesc.

Am devenit o insula care isi cauta marea si pe care Aletheia, cine stie, va planta un baobab.

Chiar de nu sunt pe harta de pe raft, voi gasiti drumul catre mine. Am prieteni.

Degetul mare

A desenat o palmă deschisă, colorată în galben. Degetul mare poartă numele de Victor. Apoi urmează mama, sora, fratele cel mic. Pe unghia degetului mic a scris "casa". Victor este numele lui. Are nouă ani, a învăţat să scrie abia anul acesta, dar ce-i place cel mai mult este blocul de desen. Pictează cuvintele, de parcă ar vrea să ne arate că toate cuvintele pe care le ştie au şi ele viaţa lor.

Dacă strângi pumnul, degetul mare le cuprinde pe celelalte. Ca şi cum grija ar fi lucrul pentru care s-a născut.

De-abia de acum contează tot ceea ce putem face pentru el. Este motivul pentru care am venit la Salvaţi Copiii: binele, aici, nu este un efort.

Cel despre care nu pot scrie

Am în minte un personaj, cel mai neascultător dinte toate. Îmi dă târcoale de ceva vreme (iar vremea nu apare aici accidental). Ştie la ce oră mă trezesc din primul vis, cât mă chinui să încropesc un al doilea, pentru a lăsa şi eu, o dată, soarele să răsară. "Haide, scrie-mă, valiza e făcută şi devine tot mai grea. De câte ţigări ai nevoie pentru a renunţa la mine?", şi se uită la mine aşa cum numai bădia care chema ploaia o făcea.

Erau zori de zi când mi-am dat seama pentru întâia oară de prezenţa lui. Cu Carpaţiul în colţul gurii, mestecând şi apoi scuipând tutunul galben, ridica domol căldarea din fântână, căutând cu privirea pe cerul acela pe care voi nu l-aţi văzut, dar dacă l-aţi vedea într-o bună zi,vi s-ar aşeza rotocoale în mijlocul frunţii. Nu e nicio taină la mijloc. Cerul e greu, am aflat. Odată ce căldarea ajungea la gura fântâni, mâinile cu atâtea linii brăzdate că putea să-şi ascută gândurile cu ele, o prindeau şi o revărsau peste pământul din preajmă. Şi apoi iar şi iar.

A răsărit soarele, alb şi el, iar bădia tot scoate apă din fântână. Nu e nimic nevrotic în gestul lui singular. Nicio grabă. Niciun popas. Acum s-a oprit. Îşi scutură căciula de blană de miel, aşezată clopot, nu cum o poartă inginerii agronomi. "Dacă nu plouă n-om avea ce mânca" şi scuipă ultimul tutun, bolborosind de parcă n-aş fi fost acolo, în tălpile goale. Plouă. A mai obţinut un răgaz.

"Ei, acum te-ai apucat să scrii despre bădia tău. Auzi, cer greu aşezat în mijlocul frunţii. Căciulă de blană de miel aşezată clopot. Şi-adică ce au inginerii agronomi?", îl aud cu un reproş. E tata.

Frizerul şi Abba

Îmi încleştez mâinile de scaun, nu cumva să plec. Încerc să număr, să rememorez, să îmi pun ordine în cele câteva lucruri haotice pe care le am de făcut. Nu merge nimic.

Îi surprind privirea în oglinda mare şi, ca şi cum aş fi deschis poarta, începe să vorbească. Evident, frizeriţa care m-a tuns înainte nu ştia ce face. Mi-a prost diagnosticat părul. Ba că l-a filat, ba că nu a folosit foarfeca cea bună (?), ba că nu a potrivit tunsoarea frunţii. Aşa aflu - deşi nu, nu trebuie, încerc să o conving prin privirea mea mută şi multă - că am fruntea lată. Să-i povestesc de Eliade şi vanitatea copilărească pe care o resimţea atunci când interlocutorul îi remarca fruntea largă, semn fizic al inteligenţei sale enciclopedice?

Când să ies din muţenie cu un salt umoristic după plăcerea mea, fata cu ace în păr şi diverse instrumente de tortură agăţate pe tot corpul a trecut deja la critica şamponului. Nu folosesc şamponul potrivit firului de păr, nu am în dotare un vrăjitoresc aparat de îndreptat şuviţele inestetice prin onduleurile lor şi nu mă clătesc cu apă semidemineralizată. "Dacă părul ar alege..." - nu, nu se poate să fi zis asta. Clipesc fără nervozitate, cu sentimentul clar că mă privesc din afară. În repruşurile suverane ale părului cuminţit aranjat, dau să mă ridic, îngânând desigur un mulţumesc. Neajutorată, îmi îndrept spatele, cu fata cu ace în păr agăţată de mine, pentru ultimele retuşuri.

Am fobie de frizeri. Mă tund rar, de cele mai multe ori singură. Asta, desigur, şi dintr-o teamă de a nu mă mai recunoaşte mai apoi. Iar de câte ori mă las pe mâna frizerului (stilistului, dacă întreabă), ajung acasă şi mă spăl cu furie pe păr. Scenariu urmat întocmai şi acum. Doar că am descoperit că am un breton inegal, pesemne pe măsura frunţii mele largi şi a disproporţiei din cutele care o brăzdează în răstimpuri.

Am primit frumosul nume de Abba. Neavând habar de instrumentul vrăjitoresc care îndreaptă şuviţele fiecare cu tunsoarea ei, am încetat să mă caut oglindă.

Următoarea oprire: buticul cu clămiţe, clame, elastice de păr.

Boc către ţară: mergem înainte, o fi bine?

Premierul Emil Boc şi-ar dori spaţiu de emisie săptămânal, la televiziunea publică, pentru a le vorbi românilor despre guvernarea ţării.

La ora 21:00, să zicem, televizoarele ţării se deschid şi de la mic la mare, cu toţii ascultăm ce s-a mai întâmplat cu a noastră Românie. Unii de bună-seamă îşi iau notiţe. Compară. Subliniază. Îngână sau suduie. La finalul transmisiunii, casele românilor ţin un moment de reculegere.

Ţara îşi aprinde o ţigară.

În Poiana lui Iocan se dispută fără convingere, dar cu patimă. Ca la alegeri. Televiziunea lui Vântu găseşte hibele discursive ale premierului, Voiculescu l-a prins pe Boc înălţat pe vîrfuri, de parcă noi nu ştim că de la 20 de ani încolo trupurile nu se mai înalţă.

Ţara îşi mai aprinde o ţigară. O fi bine?

"Nimic din ce-i românesc nu dispare". Şi totuşi...

Ce să fie românescul? În acest caz specific, proprietarul unei "ţuicării" aflate la graniţa Moldovei cu Bucovina (ţinutul fagilor sau cum îmi plăcea mie să desfac etimologic, al cărţilor) ne spune că pruna căzută în grădină şi apoi presată în butoi, ajunsă după un timp licoare bahică şi vândută cu mândrie la poarta casei este una dintre emblemele românescului.

În provincie, la Moldova după spusa bucureştenilor, românescul pare a se fi prezervat în sensul de mai sus. Am văzut case cu acoperiş de stuf, prăvălite fără duioşie împreună cu dealul infinit ondulat. Dar mândre cum n-aţi mai văzut! Pereţii care pe Gandi l-ar fi făcut invidios, răsuciţi într-o proză în care timpul nu are ce căuta, erau spijiniţi de asupritoarele termopane.

Provincia este o mare familie, care seara se aşează la masă fără a depăna ziua ce a trecut. Nepotismele, şpăgile, derâderile se resimt însutit într-o lume în care "al nostru" şi "ai noştri" au cel mai posesiv înţeles.