Prima mea zi de scoala a fost intr-o miercuri

Prima mea zi de scoala a fost cea de-a treia. Sa nu credeti ca aveam vocatia rasturnarilor de sens. Intuitia absurdului a venit mult mai tarziu, la cea dintai si permanenta de atunci dezradacinare: plecarea de acasa, locuirea in case straine, instinctul de conservare a ceea ce credeam ca e propriul meu, de fapt, mica valiza in care imi indesasem imaginea alor mei, parinti, bunici si vecini laolalta cu soba pe care o voi reconstrui intr-una dintre zilele mele bune.

Precipitata, invatatoarea, care avea zambetul tatei si fusta gri, a recreat ad-hoc un careu doar pentru mine. Am marturie o fotografie datata 1986, in care se vede copilul cu bretonul dorit de mama fortand intrarea intr-un grup de care nu aprtinea in mod firesc. Grimasa lor si stinghereala mamei au disparut cu totul in mirosul de creta de care m-am indragostit imediat. De atunci imi plac peretii usor asimetrici, albi, ca o bucata de creta care stie cum arata vorbele.

Nu aveam ghiozdan, dar tata apucase sa ma inarmeze cu un stilou de culorea visinei scuturate. Bietul tata, pesemne ca era una dintre tentativele lui de a-mi rezista cresterii, convins fiind ca timpul nu poate trece doar peste mine, ignorandu-l pe el. Si-a spus, iarasi pesemne, pentru ca este una dintre intrebarile pe care n-am avut timp sa i le mai pun, ca este una dintre copilariile mele, ca ma va lasa pentru o zi la scoala, sa ma vindec singura de moft.

Aveam 6 ani. Prietenii mei de joaca aveau 7 sau chiar 8. Ca atare, ei au fost inscrisi la scoala, iar eu urma sa mai cresc. Sau sa astept ca timpul sa ma poarte si pe mine in geografia lui. Sa fi intuit cat de crunta este pierderea timpului si sa fi incercat de atunci sa fiu cu un pas inaintea lui? Daca este asa, atunci, ei bine, nu am reusit. Suntem, inca de atunci, amandoi in interval: ne aproximam, venim unul in preajma celuilalt, dar prieteni sau adversari inca nu am devenit. Polemica lipseste cu desavarsire in aceasta relatie.

Nu am mancat, nu am vorbit, nu am ghicit formele norilor, nu am eliberat fluturii din colivie trei zile, pana ce mama, exasperata, nu m-a luat de mana si m-a tarat, realmente, in curtea scolii. Am asteptat-o cateva minute in curte, cu stiloul visina in mana, si s-a intors insotita de invatatoare si de 18 copii, dintre care 11 fetite cu panglica in par. Oranduiti pe o treapta, mi-au cantat imnul si apoi, in mijlocul lor, am intrat in incaperea aceea alba, cu creta care stia cum arata cuvintele.

Tata a imbatranit in acea zi, ziua in care mi-a incredintat caseta cu Led Zepellin. Ea, doua volume Ponson du Terrail, prima poezie recitata la serbare, singura poezie care exista scrisa de un tata, sunt lucrurile de la el pe care le-am pus in valiza. Altceva nu am luat, pentru ca nu mai era nimic de luat.

Astazi, luni, a fost prima zi de scoala. Aletheia mi-a zambit complice, ridicand mana in semn de salut, inainte ca timpul sa mai puna un semn pe mersul meu. Si nu, nu ne-am impacat, ca doi vechi oponenti de tinerete.

Şi spune-i că am zis eu

"Du-te tu la tatăl meu/Şi spune-i că am zis eu/Să lase hodina toată,/Vină aici să mă scoată!". "Si a venit, spune-mi, a venit?" - "Ei, dragii mei, Novac vine de fiecare data, an de an, pana la sfarsitul lumii de acum".

Reconstruiesc fara nicio sovaiala noaptea dintre ani, cand bunicul se aseza pe covor, langa soba, impaturindu-si caciula pe genunchi. Incepea Banda lui Gruia lui Novac. Si avea dreptate: de fiecare data, Novac venea sa il scoata pe Gruia din temnita otomanilor.

Pana intr-o seara, cand ritualul a fost incalcat. Mai intai pentru ca anul nu se rupe inca. E vara. Mai apoi pentru ca bunicul, imputinat, sta in picioare, si striga: "Vină aici să mă scoată!/Vină aici să mă scoată!/Du-te tu la tatăl meu/Să lase hodina toată".

Si apoi incepe urletul acela pe care il simt in carne, fara sa-l mai aud, urletul de lup domesticit in care a reinviat, brusc, salbaticia. Un dialog in care ceilalti il aud doar pe cel instrainat si urletul care petrece.

Au trecut doua zile si doua nopti. Ivan Ilici a urlat asa o saptamana si ceilalti tot nu au stiut cum sa si-l intipareasca pe retina, pentru ziua a opta, a noua, a optzeci si opta.

Moartea este privata de banalitate, de aceea nu putem muri pur si simplu: nu stim cum, de parca atunci cand murim, am fi cel dintai care se duce. Pana la noi, moartea se traducea in extinctia fizica a unora sau a altora. Moartea ca absenta.

Nu exista repetitie pentru moarte. Ca atare, nici empatie. Exista doar feluri de a muri, care nu pot fi povestite, de vreme ce ele nu mai au limbajul acestei lumi. Unii mor avand ragazul intervalului. Mai zabovesc intre lumi, cu privirea intoarsa in interior, ca un ochi care se autocuprinde. Ei raman ai nostri, uneori ii petrecem, fara ca ei sa stie, fara ca ei sa se opreasca din drum, pentru a ne cuprinde palmele. De aceea singuratatea nu este posibila in moarte, dar este crunta pentru cei ramasi.

Ramanem mai departe in absenta celui care moare, care se insoteste de acum cu el insusi. Ori cine se poate insoti cu sine nu este singur.

"Şi spune-i că am zis eu/Să lase hodina toată,/Vină aici să mă scoată!" - "Si a venit, spune-mi, a venit?" - "Ei, dragii mei, vine de fiecare data, an de an, pana la sfarsitul lumii de acum".

Cel despre care nu pot scrie

Am în minte un personaj, cel mai neascultător dinte toate. Îmi dă târcoale de ceva vreme (iar vremea nu apare aici accidental). Ştie la ce oră mă trezesc din primul vis, cât mă chinui să încropesc un al doilea, pentru a lăsa şi eu, o dată, soarele să răsară. "Haide, scrie-mă, valiza e făcută şi devine tot mai grea. De câte ţigări ai nevoie pentru a renunţa la mine?", şi se uită la mine aşa cum numai bădia care chema ploaia o făcea.

Erau zori de zi când mi-am dat seama pentru întâia oară de prezenţa lui. Cu Carpaţiul în colţul gurii, mestecând şi apoi scuipând tutunul galben, ridica domol căldarea din fântână, căutând cu privirea pe cerul acela pe care voi nu l-aţi văzut, dar dacă l-aţi vedea într-o bună zi,vi s-ar aşeza rotocoale în mijlocul frunţii. Nu e nicio taină la mijloc. Cerul e greu, am aflat. Odată ce căldarea ajungea la gura fântâni, mâinile cu atâtea linii brăzdate că putea să-şi ascută gândurile cu ele, o prindeau şi o revărsau peste pământul din preajmă. Şi apoi iar şi iar.

A răsărit soarele, alb şi el, iar bădia tot scoate apă din fântână. Nu e nimic nevrotic în gestul lui singular. Nicio grabă. Niciun popas. Acum s-a oprit. Îşi scutură căciula de blană de miel, aşezată clopot, nu cum o poartă inginerii agronomi. "Dacă nu plouă n-om avea ce mânca" şi scuipă ultimul tutun, bolborosind de parcă n-aş fi fost acolo, în tălpile goale. Plouă. A mai obţinut un răgaz.

"Ei, acum te-ai apucat să scrii despre bădia tău. Auzi, cer greu aşezat în mijlocul frunţii. Căciulă de blană de miel aşezată clopot. Şi-adică ce au inginerii agronomi?", îl aud cu un reproş. E tata.

Tristeţi stradale

Nu vreau să fiu rea, dar punându-ma de fiecare dată la adăpostul şicanelor cotidiene îmi asum falsitatea. Pentru că mi se pare prea grea povara de a-i asculta pe unii cum vorbesc despre viaţă şi proiecte fără a avea habar, fără a da seama de intuiţie sau cunoştinţe (cum i se zice în breaslă, background) şi de multe ori oscilând între semnificaţiile termenilor presăraţi ca piperul în discurs. Iar reprimarea legitimă până la un punct a imaginii derapajelor din societatea noastră postcomunistă, integrată şi redefinită devine, în cele din urmă, forţată.

Nu sufăr de sentimentul de nedreptate. Nu sunt interesată de ierarhii şi cu atât mai puţin de ecusoane şi cărţi de vizită. Vorbesc cu oamenii, mă împrietenesc, îi tachinez şi provoc, ies la cafea. Ne alegem. Asta e frumos în prietenii: alegerea reciprocă. La nivel macro, nu mai funcţionează. Nu alegi şi nici nu eşti ales când vine vorba de instituţii, societate şi, mai nou, de "job". Lipseşte de ambele părţi miza. Instinctul de a construi.

Ce vreau eu sa va spun aici nerăsfăţându-mă este că sunt tristă. Atenţie, nu deprimată! Tristă pentru oamenii care îmi lasă amintire o carte de vizită cu design de manager, adeseori în limba lui Beckett (na, ca nu am scris Shakespeare) şi cinci minute de monolog în care "decât" este, cu încăpăţânare, oricare al doilea cuvânt (pe modelul lui fucking). Tristă pentru Şimonca care nu mai are unde scrie, aidoma câtorva (nu mulţi, admit) jurnalişti de calibru, dispăruţi, notaţi pe listele negre ale politicienilor şi mogulilor (listele comune, vreau eu sa zic şi adica de ce să nu zic) ori lăsaţi pe margine. Tristă pentru oamenii mei dragi care poartă acum un război fără cuceriri (de nici o parte) şi pentru care aş construi un bunker. Sau o altă ţară. Tristă pentru că avem în dicţionar cuvântul patrie. Şi în Constituţie conceptul de cetăţenie, deşi lipseşte cronic (chiar în textul constituţional) comunitatea de cetăţeni.

Şi mai sunt tristă pentru că: am momente în care renunţ, înjur, îmi pun problema nedreptăţii sociale, dar n-aş vota stânga în vecii vecilor (Amin), sunt cel puţin câte zece câini ai nimănui şi deci ai tuturor (asta e dilema mea: sunt un bun comun, ca spaţiul verde de la bloc, de aceea li se zice comunitari?) pe fiecare stradă, unul pentru fiecare groapă din asfalt, am un gol organic în uşurătatea de a-mi face iluzii, concursurile la TVR şi RRA sunt nişte puneri în scenă, miros a spital cu pereţi scorojiţi, deşi am făcut duş de două ori pe zi de săptămâna trecută când am mers să îmi văd o prietenă în spital. Şi pentru că mama a tăiat vişinul cel stâng şi bătrân. Şi pentru că obosesc indiferent de cafea.

Şi mai sunt tristă pentru că nu îmi mai pun nervii la bătaie când încerc să conving Protecţia Copilului să îi ia în grijă pe cei doi fraţi de pe bulevardul Magheru care aveau trei, patru ani şi acum au 15, 16 şi încă îmi cer un covrig sau poate că ei îmi cer grija (de ce nu păsarea?) ori un zâmbet ori pur şi simplu să fie şi ei parte din lumea noastră, aşa urâtă şi grăbită cum e ea. Iar astăzi mi-am pierdut (oare unde, că acasă nu e) impulsul sarcasmului dozat şi am ascultat fără reacţie cum eram apostrofată că i-am încurcat pe Shakespeare şi Ionesco, atribuindu-i celui din urmă Macbett. Şi doar aveam replică, pentru că mi se întâmplă a doua oară! Satira ionesciană, omul dispensabil în istorie, invoca-l-aş chiar pe Tolstoi! Dar nu am zis nimic. Am obosit în ciuda celor trei cafele şi doar m-am întristat.

Dar tristă şi cel mai tristă sunt pentru că am ajuns în momentul în care îmi este imposibil. Nu mai am răbdare.

"Ma duc sa iau puterea"

"Ma duc la Bucuresti sa iau puterea", spuse baiatul cel mai jovial din cati mi-a fost dat sa cunosc, cel care recita la betii sonetele lui Shakespeare, despre care, daca e sa te iei dupa el, nu stia ca le stie (ceea ce pare perfect plauzibil, dar pentru a crede trebuie sa intelegeti ca Socrate isi facea aparitia la betiile de pe Copou). Si dus a fost.

Pesemne ca trenul accelerat din acea dimineata, care a plecat pe furis din gara ieseana - spun pe furis, pentru ca nimeni nu a apucat sa-l vada - era unul special, pentru ca baiatul acela pe care cu greu il vedeai fluturand stindarde si scriind lozinci pe stalpi a ajuns la putere.

Cand l-am regasit intr-o garsoniera deloc boema, desi asa ar fi urmat sa scriu, daca as fi tinut cont de regulile elementare de stil, din cartierul Militari, voiosia i se transformase in umor. Acum, baiatul acela despre care bunica mea, o femeie zgarcita in vorbe, ar fi spus "bun ca painea lui Dumnezeu", milos din cale-afara si incapabil de resentimente, invatase sa spuna bancuri. Pastrase (inca) multe din bonomia lui ieseana - a se citi strict cu functia unei nevoi a localizarii in timp, pentru ca nu toti iesenii si cu siguranta nu multi au obisnuinta de a veni in vizite interbelice, cu carti si ciocolata sub brat si sticla de vin rosu sec in mana tinuta la spate. Dar ceva te sfredelea din capul locului. Avea cearcane! Sub ochii care daca nu ar fi fost albastri-Mamaia ar fi parut mici, Marx, cum il numisem nedrept intr-o seara, pentru ca facuse apologia omului muncitor, chiar daca privat de geniu, avea mici umflaturi ridate.

Ajunsese inca de pe atunci in preajma puterii (la UFD). O facuse pe cale revolutionara, daca vreti, fara deceptii. Se simtea capabil de o alta Romanie, vorbea pe indelete de rosturi sociale si clasa de mijloc, isi intuia charisma si jongla cu fiorul tineresc al luptei abstracte. In miezul noptii, Marx a plecat ametit de vinul care facea gandurile fapte.

A ajuns la putere. I-am intalnit numele in anii din urma, in diverse functii politice, culminand cu cea de presedinte al Postei Romane. Baiatul care nu suporta organic nicio nedreptate, care suferea pentru suferintele tuturor celor carora la recitase Shakespeare la betie, nu a reusit insa sa ia puterea, oricat de in preajma ei ar fi fost.

Sa nu fi avut nicio sansa? Sa fi renuntat pe traseu? Sa fi fost mai bine asa? Eu una nu vreau sa stiu ce s-ar fi intamplat cu cel mai voios si galant baiat daca ar fi reusit, asa cum isi pusese el in gand in trenul accelerat Iasi - Bucuresti.

Exercitiu de dragoste

"Sa nu mai uiti sa inchizi fereastra atunci cand termini, stii ca nu iti plac intrebarile lor, te incomodeaza si apoi nu mai stii sa vorbesti atunci cand te trezesti", mi-a spus mama bosumflata ca a avea un copil nu mai parea atat de simplu ca atunci cand impingea leaganul gol, imaginandu-si ca acolo se va aseza, asa pur si simplu se va aseza, o viata desprinsa din viata ei, doar ca din viata ei asa cum o banuia ea de atata vreme, nu cum era realmente. De dimineata pana seara, un du-te vino printre lucruri. Oricat le ordona, oricat isi dadea silinta sa nu le bage prea mult in seama, sa nu le vada cum prind viata sfindandu-i nevoia de rutina, lucrurile o agasau. Agresau, mai bine-zis. Da, da, se porneau catre ea, cu zgomot, exact in fractiunea de secunda in care isi aseza trupul obosit pe fotoliul pe care noi, ceilalti ai casei, nici nu il stiam acolo. Poate ca nici nu era era. Poate ca era doar mama, cu trupul ei de acrobat crescut putin amorf, invaluit intr-un oftat atat de groaznic ca parca imi intorcea nasterea pe dos.

Sunt un om pe dos. Un "neom" cum ma alinta mama, atunci cand incerca sa inteleaga cum Dumnezeu atunci cand pun mana pe ceva, pe orice ar fi fost, se destrama. Ca un castel de carti in constructia caruia grija nu intra in calcul.

"Sa nu mai uiti sa inchizi fereastra atunci cand termini, stii ca nu iti plac intrebarile lor, te incomodeaza si apoi nu mai stii sa vorbesti atunci cand te trezesti", mi-a spus mama bosumflata ca a avea un copil e cu totul altceva decat a-ti trai viata. In anul in care m-a nascut, isi aminteste si acum, era un mai tomnatic. Soarele rasarea dupa pranz si statea atarnat de cer,chiar si atunci cand licarea primul luceafar.(De atunci il caut. Nu l-am gasit, cu toate eforturile tatei de a-mi instala un telescop improvizat la gura podului). M-a adus acasa ca pe un strain cuibarit in bratele ei molatece, trecand usor pe langa fantana aceea in care vedeai, daca te aplecai indeajuns de repede, un alt pamant (va jur, era o minge de pamant, cu creste si cer). "Nu s-o fi nascut inca, cine stie cat dureaza nasterea?, doar e primul meu copil" si incerca rabdatoare sa ma creasca, rupandu-ma in bucatile din viata ei atarnata in cuierul de la intrare, alaturi de cojocul cu lana albastruie.

Am uitat sa inchid fereastra in prima noapte si in toate noptile care au urmat de atunci. In noptile de acasa, vreau sa spun, pentru ca aiurea nu am pervaz, deci nu am fereastra, ci doar o taietura de zid cenusiu pe care ploaia nu a scris niciodata nimic. Si au intrat ursitoarele, patru la numar, pe care sa nu cumva sa vi le imaginati tinere si frumoase. Din contra, ursitoarele mele au ochii batrani si gura micsorata de cuvinte. Nu sunt urate, pentru simplul motiv ca atunci cand ele intra pe pervaz nu este acolo niciun estetician care sa le cantareasca si aprecieze. Nu mai e loc. "Hai spune, ce vrei tu sa ai? Te-ai mai gandit?". Ingana, ingana, ingana ursitoarele mele cele patru la numar.

Povestea pe care nu stiam ca pot sa o spun

Tu in ce crezi, m-a intrebat bunica mea, cumva indurerata ca nu vreau sa ating bara de metal, desi s-a itit pe cer fulgerul straveziu, semn ca am suparat divinitatea. In vocea ei tremura reprosul pe care mi l-ar fi facut daca nu ar fi stiut ea cel mai bine ca adevaratele reprosuri, cele care te macina si scormonesc, sunt subintelese.

Pentru ea, lumea era facuta din credinte adunate si conjugate. Niciodata patimase, insa. Credinta autentica este cea pe care nu o aclami in strada, cea pe care ai cautat-o indelung in insomnii si disperari si care, in cele din urma, ti s-a dat. Credinta ca rasplata pentru ca ai cautat sa crezi.

Stiam ca bunica este credincioasa. Cuminte, cu ochii atat de aprigi incat blandetea capata tonalitatile lumii care i se reflecta in privire, sigur ca era credincioasa. In ce credea, insa, nu m-am intrebat pana ce nu mi-a venit tot ea, saraca, in intampinare. Dumnezeul ei nu era unul marinimos, pentru simplu fapt ca nu i-a cerut nimic. Nu proba nici darnicia si nici macar atotputernicia divina. Nu asta o interesa la Dumnezeu. Ii cerea doar sa creada in El si pe credinta aceasta isi aseza mai apoi zilele masurate cu nuiaua pe pamantul ars. Nici nu voia sa auda de ceas. In fond si la urma urmei, la ce folos sa iti impachetezi timpul in ore, minute, secunde? Cand soarele se va aseza pe cercul desenat pe pamant, se aseza in cerdac, asteptandu-si musafirii.

Asa am gasit-o si ultima data cand am vazut-o. Cuminte, cu ochii aprigi, imi arata cu privirea graurii din ciresul care parca a intrat in pamant atunci cand mana ei uscata nu a mai desenat cu nuiaua cercul de timp pe pamantul ars.(Cand eram copil, ciresul acesta imi dadea cele mai mari spaime, cu trunchiul lui contorsionat si ramurile impletite in atatea povesti incat stiam cu certitudine ca il el locuiesc lumi mult mai mari decat cea de la poale). "A trecut taica-tau pe aici mai devreme. I-am cules cirese, uite, a mai lasat cateva". Am crezut-o atunci si acum stiu ca tata, care murise de sapte ani, trecuse prin cerdacul ei umbros, tocmai cand soarele se asezase pe cerc. Mi-a povestit indelung ce vorbise ea cu tata, si-a asezat palmele pe tamplele mele zvacnind de disperarea ca ea, care ma iubeste atat de mult, se petrece in celalalt timp, cum ii spunea. Si imi cerea cuminte sa o insotesc, sa mai vorbim putin pe drum. In ochii ei, v-am spus cat de aprigi erau?, mai ales pentru o femeie firava, care isi inmormantase patru copii fara a i se da ragazul de a-i petrece pana la poarta, simteam reprosul pe care nu avea cum sa mi-l spuna. Mai intai pentru ca daca imi spunea ea unde gresesc atunci cand nu stiu in ce cred, orice credinta ulterioara ar fi fost in van. Mai apoi pentru ca ma iubea. Nici asta nu mi-a spus-o vreodata. Doar ma iubea, nu? Si atunci de ce sa o spuna?, ajungea sa-mi stranga tamplele in mainile ei uscate si gata, zvacnetul inceta.

La cateva zile dupa ce a trecut tata pe la ea prin cerdac, bunica s-a stins. Bland si pe tacute, asa cum stia ea ca se crede si se iubeste. Trecuse usor in timpul care nu avea nevoie nici macar de cercul desenat cu nuiaua pe pamantul ars.