Prima mea zi de scoala a fost intr-o miercuri

Prima mea zi de scoala a fost cea de-a treia. Sa nu credeti ca aveam vocatia rasturnarilor de sens. Intuitia absurdului a venit mult mai tarziu, la cea dintai si permanenta de atunci dezradacinare: plecarea de acasa, locuirea in case straine, instinctul de conservare a ceea ce credeam ca e propriul meu, de fapt, mica valiza in care imi indesasem imaginea alor mei, parinti, bunici si vecini laolalta cu soba pe care o voi reconstrui intr-una dintre zilele mele bune.

Precipitata, invatatoarea, care avea zambetul tatei si fusta gri, a recreat ad-hoc un careu doar pentru mine. Am marturie o fotografie datata 1986, in care se vede copilul cu bretonul dorit de mama fortand intrarea intr-un grup de care nu aprtinea in mod firesc. Grimasa lor si stinghereala mamei au disparut cu totul in mirosul de creta de care m-am indragostit imediat. De atunci imi plac peretii usor asimetrici, albi, ca o bucata de creta care stie cum arata vorbele.

Nu aveam ghiozdan, dar tata apucase sa ma inarmeze cu un stilou de culorea visinei scuturate. Bietul tata, pesemne ca era una dintre tentativele lui de a-mi rezista cresterii, convins fiind ca timpul nu poate trece doar peste mine, ignorandu-l pe el. Si-a spus, iarasi pesemne, pentru ca este una dintre intrebarile pe care n-am avut timp sa i le mai pun, ca este una dintre copilariile mele, ca ma va lasa pentru o zi la scoala, sa ma vindec singura de moft.

Aveam 6 ani. Prietenii mei de joaca aveau 7 sau chiar 8. Ca atare, ei au fost inscrisi la scoala, iar eu urma sa mai cresc. Sau sa astept ca timpul sa ma poarte si pe mine in geografia lui. Sa fi intuit cat de crunta este pierderea timpului si sa fi incercat de atunci sa fiu cu un pas inaintea lui? Daca este asa, atunci, ei bine, nu am reusit. Suntem, inca de atunci, amandoi in interval: ne aproximam, venim unul in preajma celuilalt, dar prieteni sau adversari inca nu am devenit. Polemica lipseste cu desavarsire in aceasta relatie.

Nu am mancat, nu am vorbit, nu am ghicit formele norilor, nu am eliberat fluturii din colivie trei zile, pana ce mama, exasperata, nu m-a luat de mana si m-a tarat, realmente, in curtea scolii. Am asteptat-o cateva minute in curte, cu stiloul visina in mana, si s-a intors insotita de invatatoare si de 18 copii, dintre care 11 fetite cu panglica in par. Oranduiti pe o treapta, mi-au cantat imnul si apoi, in mijlocul lor, am intrat in incaperea aceea alba, cu creta care stia cum arata cuvintele.

Tata a imbatranit in acea zi, ziua in care mi-a incredintat caseta cu Led Zepellin. Ea, doua volume Ponson du Terrail, prima poezie recitata la serbare, singura poezie care exista scrisa de un tata, sunt lucrurile de la el pe care le-am pus in valiza. Altceva nu am luat, pentru ca nu mai era nimic de luat.

Astazi, luni, a fost prima zi de scoala. Aletheia mi-a zambit complice, ridicand mana in semn de salut, inainte ca timpul sa mai puna un semn pe mersul meu. Si nu, nu ne-am impacat, ca doi vechi oponenti de tinerete.

Cand jurnalistii sunt "ai sai"

Sorin Ovidiu Vintu este poet. Si prieten de nadejde, intrebati pe cine vreti sau mai bine pe un alt poet, gurmand, sau chiar pe autorul de proza science-fiction care intelege ca nimeni altul lirica scrisa pe ponton. Paranteza: am in minte, in contururi cat se poate de autentice, imaginea lui Vintu, la mosia din Delta, avand in fata un venerabil academician, in pozitie de drepti pe ponton, cu vantul suflandu-i suvitele ramase din tineretea boema si buzunarele, ele noi, de la pantaloni. Tabloul mi s-a povestit candva si vine la pachet cu orice evocare a lui Vintu - termenul e cat se poate de nimerit: Vintu este evocat, precum odinioara Stefan cel Mare de carturari.

Am refuzat sa scriu despre Vintu si recenta aventura a poetului. Exista o limita care, transgresata, ma pozitioneaza intr-un registru cu care nu am nimic de-a face. In acest caz, nu atat dulaii latrand de dragul latratului, Stelian Tanase, OTV in direct, Gadea@co, au definit limita. Toate acestea vin cumva din incapacitatea imaginatiei (lor) de a masca camarila din jurul lui SOV. Singura mea curiozitate tinea doar de atribuirea tezelor: cine va spune ca SOV este un bun capitalist prins in sistemul panoptic al tiranicului presedinte, cui i se va da intaietate in teoria perdelei de fum (Vintu fiind o victima inocenta a greselilor de guvernare)? Pentru buna regula, Stelian Tanase si Bogdan Chireac.

Revenind: cu latratul ca zgomot de fond al actului jurnalistic m-am deprins: am o imunitate foarte simpla pe care o recomand tuturor: cartea din raft. Deci nu latratul mi-a indicat limita suportabilitatii. Nu, a fost ceva mai subtil, cumva in afara circului oficial despre care nu mai pot vorbi cu demnitate.

Au fost doua cuvinte care functioneaza ca grila de lectura pentru tot restul: "Jurnalistii mei,(nu inchinati Realitatea TV nimanui)". Pana la urma, Vintu, cu cinism, ne-a spus tuturor cum stau lucrurile si la ce sa ne asteptam de la postul lui, jurnalistii si analistii lui, academicienii si, sa nu uitam, scribii lui.(Va urma)

Locuire

Dimineata a debutat cu o voluptate minora, regasirea unui autor din biblioteca a carei incapere cu scarita patata de vopsea il gazduia. Pe autor il cheama Jókai Mór. Dar nu despre el este vorba. Nici despre memoria scurtcircuitata si devenita afectiva. Pardonabila lectura dintr-o copilarie cu care nu m-am priceput sa fac altceva lucreaza aici ca intermediar.

Despre locuire este vorba. Locuiesc in dimineti pe care le pretuiesc pentru raceala lor politicoasa, lasand sa se intrevada o afectiune pusa in joc numai atunci cand esti pregatit sa o primesti.

Ma primenesc cu fiecare dimineata, poate si pentru ca e timpul din zi in care imi apartin fara rest. Am dimineti pline de curaj, cand intuiesc o zi dusa pana la sfarsit. Am dimineti surazatoare care pun intre paranteze lumea si care isi pastreaza autenticitatea peste zi. Sunt acelea despre care imi povestiti ca ne-am intalnit si eu priveam transparent fara a va recunoaste. Iertati-mi, va rog, fericirea autarhica, care imi da acel mers autist si uneori increzut. Atunci sunt fericita, va asigur. Si mai sunt acele dimineti care ma cearta cu artagoasele dureri de cap. Admit, cel care rupe pactul sunt eu. Dupa o noapte de pro si contra, ma trezec cu gandul lumii. Ce sa fac, cum sa fac, de ce trebuie asa si nu altfel sunt intrebarile pe care le reiau in minte, turmentat. Abia spre seara ma repun in mine insami si ma linistesc.

Am avut, consecutive, trei astfel de dimineti. Le-am intuit cu ceva vreme inainte, dar nu am gasit formula de a ma sustrage lor. "Daca aleg fisa sociala, ce ramane din mine?", "Daca merg autist, i.e. fericit, inainte, cum explic insuccesul lumesc de care dau dovada?", "Daca aleg maretia oricum indoielnica, cata micime pot fizic suporta?", "Cum sa aleg pentru a nu ma refuza nici pe mine, nici pe ei?". Am avut senzatia clara, in carne, ca asta a fost totul. Ca peretii stramti si inecaciosi de albi care ma inchid imi devin, de acum, locuinta permanenta. Nu cred sa fi fost vorba despre tentatia puterii. De cea a banilor, cu atat mai putin, pentru simplul motiv ca nu fac diferenta intre 1000 si un milion de euro.

Lumea a intrat in mine si eu i-am impletit voluptuos fibrele. Este pentru prima oara cand incerc pe cont propriu neconcordanta intre forul intim al confirmarii si fisa sociala, inevitabilul "dosar de cadre". Alte epoci istorice nu am trait, timpul "ce ni s-a dat" este ceea ce am ca premisa. Si nu cred ca exista mediere, compromis functional sau ceva de felul provizoratului.

Exista, bineinteles, puncte de suportabilitate, prietenii care te confirma si pe care le confirmi, entuziasme, stinghereli lipsite de ridicol, locuiri care tin nu atat de constrangerile geografice, cat de cele ale timpului.

Polemici

***
Numele meu este Magda. Trei consoane, o vocala dublata - semn al asperitatilor care se inchid. In cazul meu, cel putin, disputa universaliilor este transata. Poate de aici numele pe care i l-am dat copilului - Aletheia.

***
"Esti Magda Gradinaru? - Da, va ascult. - Trebuie sa-ti platesti datoria la CEC. (nod in gat, pipaire instinctiva a pungutei cu cei lei) - Despre ce datorie este vorba? Fiti, va rog, mai explicita, chiar nu stiu despre ce vorbim. - Cum care, nu lucrezi la NewsIn? (nodul numarul doi, cu nuante roscatii-romantice)- Am lucrat. Din luna aprilie nu mai lucrez in presa. (imi explic, pesemne) - Si costurile de card cine le plateste? Le platesti tu? S-a adunat datoria. (Kafka) - Si care este, va rog, datoria? - 3 lei. Cand sa trec aici ca achiti? - Va rog treceti data de maine. Dar am si eu o intrebare.(consoana numarul 1) - Spune. - Ne cunoastem personal? - De unde sa ne cunoastem? - Din usurinta cu care ma tutuiti (consoana numarul 2)".

Şi spune-i că am zis eu

"Du-te tu la tatăl meu/Şi spune-i că am zis eu/Să lase hodina toată,/Vină aici să mă scoată!". "Si a venit, spune-mi, a venit?" - "Ei, dragii mei, Novac vine de fiecare data, an de an, pana la sfarsitul lumii de acum".

Reconstruiesc fara nicio sovaiala noaptea dintre ani, cand bunicul se aseza pe covor, langa soba, impaturindu-si caciula pe genunchi. Incepea Banda lui Gruia lui Novac. Si avea dreptate: de fiecare data, Novac venea sa il scoata pe Gruia din temnita otomanilor.

Pana intr-o seara, cand ritualul a fost incalcat. Mai intai pentru ca anul nu se rupe inca. E vara. Mai apoi pentru ca bunicul, imputinat, sta in picioare, si striga: "Vină aici să mă scoată!/Vină aici să mă scoată!/Du-te tu la tatăl meu/Să lase hodina toată".

Si apoi incepe urletul acela pe care il simt in carne, fara sa-l mai aud, urletul de lup domesticit in care a reinviat, brusc, salbaticia. Un dialog in care ceilalti il aud doar pe cel instrainat si urletul care petrece.

Au trecut doua zile si doua nopti. Ivan Ilici a urlat asa o saptamana si ceilalti tot nu au stiut cum sa si-l intipareasca pe retina, pentru ziua a opta, a noua, a optzeci si opta.

Moartea este privata de banalitate, de aceea nu putem muri pur si simplu: nu stim cum, de parca atunci cand murim, am fi cel dintai care se duce. Pana la noi, moartea se traducea in extinctia fizica a unora sau a altora. Moartea ca absenta.

Nu exista repetitie pentru moarte. Ca atare, nici empatie. Exista doar feluri de a muri, care nu pot fi povestite, de vreme ce ele nu mai au limbajul acestei lumi. Unii mor avand ragazul intervalului. Mai zabovesc intre lumi, cu privirea intoarsa in interior, ca un ochi care se autocuprinde. Ei raman ai nostri, uneori ii petrecem, fara ca ei sa stie, fara ca ei sa se opreasca din drum, pentru a ne cuprinde palmele. De aceea singuratatea nu este posibila in moarte, dar este crunta pentru cei ramasi.

Ramanem mai departe in absenta celui care moare, care se insoteste de acum cu el insusi. Ori cine se poate insoti cu sine nu este singur.

"Şi spune-i că am zis eu/Să lase hodina toată,/Vină aici să mă scoată!" - "Si a venit, spune-mi, a venit?" - "Ei, dragii mei, vine de fiecare data, an de an, pana la sfarsitul lumii de acum".

Cinci din trei

Am cinci vieti pe care le trec una-in-cealalta in pasi de violoncel. Cea de-a cincea, care incepe tarziu in seara, curge in cascade in viata numarul doi, cea din troleul de dimineata. Ma insotesc trecatorii, crancen atintiti in privirea mea care le cauta familiaritatea.

Arareori o gasesc si stiu ca am complici care ar putea oricand sa se aseze la masa mea din cafeneaua din colt, pe care nu v-o las s-o ghiciti. Si nu, nu este cea cu nuc. Nucul este pentru prietenii de care ma leaga grija (de aceea suntem noi frumosi).

In cele mai multe dimineti cobor singura. Nu am vanat nimic, semn ca cea de-a treia viata a castigat pariul. Tin inca in maini cartea, cu palma intre paginile necitite si as mai cere un ragaz, daca as risca lamentatia. Dar nu, nu pot.

A treia viata este cea mai putin a mea.

Gazetari fără redacţie

Despre presă am scris la începutul toamnei trecute, când nu mă imaginam în altă parte decât în redacţie, când fumam doar pentru a povesti cărţi şi când ştiam atâtea poveşti încât prietenii dragi îmi protejau cu iluziile lor lumea. Nu ştiam atunci asta, nu eram atât de înţeleaptă.

La 20 de ani de la reinventarea presei româneşti, deşi nicioadată nu a mai căpătat ea glasul interbelic, idealurile celor care şi-au ales profesia de jurnalist şi-au pierdut din grandoare, pe măsură ce gazetărie s-a deligitimat constant, în tonalităţile unei crize etice scoase la lumină de criza economică fără precedent.

Ce s-a întâmplat în ultimii ani de presă românească? Au apărut analize politice, comentariile, tonul critic, dilemele şi chiar controversele, apoi senzaţionalul, civismul, advertorialul, forum-ul de presă şi jurnalismul individualist transmis pe calea blogului.

Într-un singur an, redacţiile româneşti de la Europa Liberă şi BBC au fost desfiinţate, echipe de jurnalişti au plecat sau au fost demise, patronul de presă a devenit "mogul", ocupând spaţiul de interval dintre politic, economic şi ziarist, culminând cu "deconspirarea" unor jurnalişti ca instrumente ale politicienilor.

Tăcerea unor jurnalişti consacraţi, ale căror voci şi opinii s-au impus în primii ani postdecembrişti ori, din contra, revolta altora şi delimitarea de temele mai tinerelor condeie, scandalurile care s-au transferat de pe scena politică pe cea mediatică, apariţia "mogulilor" şi personalizarea redacţiilor, toate acestea au devenit simptome ale unei veritabile mutaţii structurale în presă.

Pe modelul instituţiilor publice care au fost confiscate nu de reguli şi practici, ci de persoane, instituţiile de presă s-au personalizat, referirile la ele făcându-se prin sintagme ca "ziarul lui Roşca Stănescu", "televiziunea lui Vântu" ori "trustul lui Voiculescu".

O presă sub semnul jumătăţilor de adevăr, în care platformele de dezbatere au devenit tranşee electorale maschează o altă presă, aservită nu intereselor politice ori economice, ci celor ale cetăţeanului abstract, fie el Ion, Ghiţă sau Marin, pentru cei care îşi mai amintesc comentariile literare ale anilor '90.

Nu am niciun sentiment de revoltă, nici măcar de mâhnire. Uneori, pur şi simplu te naşti în secvenţa temporală greşită. Pentru mine şi cei câţiva oameni cu care mă însoţesc, cu vreo şapte, opt decenii mai târziu. Dar totuşi, parcă nu îi şade bine presei lamentaţia în stradă, ca cea a unui bătrân care nu ştie altfel cum să iasă din stinghereala iubitelor care nu îl mai cheamă.

Eu una am noroc. În zilele bune, când apare autobiografia lui Marino ori romanul confiscat şi regăsit al lui Pillat, arunc un ochi către cei care au devenit jurnalişti pentru ca noi să înţelegem nopţile din Piaţa Universităţii. Unii încă au redacţie în care să fumeze pentru a povesti cărţi. Alţii, cei mai mulţi, au abandonat.

De asta spuneam că am noroc: pe mine nu m-au abandonat.

Degetul mare

A desenat o palmă deschisă, colorată în galben. Degetul mare poartă numele de Victor. Apoi urmează mama, sora, fratele cel mic. Pe unghia degetului mic a scris "casa". Victor este numele lui. Are nouă ani, a învăţat să scrie abia anul acesta, dar ce-i place cel mai mult este blocul de desen. Pictează cuvintele, de parcă ar vrea să ne arate că toate cuvintele pe care le ştie au şi ele viaţa lor.

Dacă strângi pumnul, degetul mare le cuprinde pe celelalte. Ca şi cum grija ar fi lucrul pentru care s-a născut.

De-abia de acum contează tot ceea ce putem face pentru el. Este motivul pentru care am venit la Salvaţi Copiii: binele, aici, nu este un efort.

Frizerul şi Abba

Îmi încleştez mâinile de scaun, nu cumva să plec. Încerc să număr, să rememorez, să îmi pun ordine în cele câteva lucruri haotice pe care le am de făcut. Nu merge nimic.

Îi surprind privirea în oglinda mare şi, ca şi cum aş fi deschis poarta, începe să vorbească. Evident, frizeriţa care m-a tuns înainte nu ştia ce face. Mi-a prost diagnosticat părul. Ba că l-a filat, ba că nu a folosit foarfeca cea bună (?), ba că nu a potrivit tunsoarea frunţii. Aşa aflu - deşi nu, nu trebuie, încerc să o conving prin privirea mea mută şi multă - că am fruntea lată. Să-i povestesc de Eliade şi vanitatea copilărească pe care o resimţea atunci când interlocutorul îi remarca fruntea largă, semn fizic al inteligenţei sale enciclopedice?

Când să ies din muţenie cu un salt umoristic după plăcerea mea, fata cu ace în păr şi diverse instrumente de tortură agăţate pe tot corpul a trecut deja la critica şamponului. Nu folosesc şamponul potrivit firului de păr, nu am în dotare un vrăjitoresc aparat de îndreptat şuviţele inestetice prin onduleurile lor şi nu mă clătesc cu apă semidemineralizată. "Dacă părul ar alege..." - nu, nu se poate să fi zis asta. Clipesc fără nervozitate, cu sentimentul clar că mă privesc din afară. În repruşurile suverane ale părului cuminţit aranjat, dau să mă ridic, îngânând desigur un mulţumesc. Neajutorată, îmi îndrept spatele, cu fata cu ace în păr agăţată de mine, pentru ultimele retuşuri.

Am fobie de frizeri. Mă tund rar, de cele mai multe ori singură. Asta, desigur, şi dintr-o teamă de a nu mă mai recunoaşte mai apoi. Iar de câte ori mă las pe mâna frizerului (stilistului, dacă întreabă), ajung acasă şi mă spăl cu furie pe păr. Scenariu urmat întocmai şi acum. Doar că am descoperit că am un breton inegal, pesemne pe măsura frunţii mele largi şi a disproporţiei din cutele care o brăzdează în răstimpuri.

Am primit frumosul nume de Abba. Neavând habar de instrumentul vrăjitoresc care îndreaptă şuviţele fiecare cu tunsoarea ei, am încetat să mă caut oglindă.

Următoarea oprire: buticul cu clămiţe, clame, elastice de păr.

Boc către ţară: mergem înainte, o fi bine?

Premierul Emil Boc şi-ar dori spaţiu de emisie săptămânal, la televiziunea publică, pentru a le vorbi românilor despre guvernarea ţării.

La ora 21:00, să zicem, televizoarele ţării se deschid şi de la mic la mare, cu toţii ascultăm ce s-a mai întâmplat cu a noastră Românie. Unii de bună-seamă îşi iau notiţe. Compară. Subliniază. Îngână sau suduie. La finalul transmisiunii, casele românilor ţin un moment de reculegere.

Ţara îşi aprinde o ţigară.

În Poiana lui Iocan se dispută fără convingere, dar cu patimă. Ca la alegeri. Televiziunea lui Vântu găseşte hibele discursive ale premierului, Voiculescu l-a prins pe Boc înălţat pe vîrfuri, de parcă noi nu ştim că de la 20 de ani încolo trupurile nu se mai înalţă.

Ţara îşi mai aprinde o ţigară. O fi bine?

"Nimic din ce-i românesc nu dispare". Şi totuşi...

Ce să fie românescul? În acest caz specific, proprietarul unei "ţuicării" aflate la graniţa Moldovei cu Bucovina (ţinutul fagilor sau cum îmi plăcea mie să desfac etimologic, al cărţilor) ne spune că pruna căzută în grădină şi apoi presată în butoi, ajunsă după un timp licoare bahică şi vândută cu mândrie la poarta casei este una dintre emblemele românescului.

În provincie, la Moldova după spusa bucureştenilor, românescul pare a se fi prezervat în sensul de mai sus. Am văzut case cu acoperiş de stuf, prăvălite fără duioşie împreună cu dealul infinit ondulat. Dar mândre cum n-aţi mai văzut! Pereţii care pe Gandi l-ar fi făcut invidios, răsuciţi într-o proză în care timpul nu are ce căuta, erau spijiniţi de asupritoarele termopane.

Provincia este o mare familie, care seara se aşează la masă fără a depăna ziua ce a trecut. Nepotismele, şpăgile, derâderile se resimt însutit într-o lume în care "al nostru" şi "ai noştri" au cel mai posesiv înţeles.

Covrigi la feminin

"Eu le-am zis pacienţilor că medicamentele se scumpesc cu 6, 2 la sută. De şase ori mai scumpe, îţi dai seama în ce ţară trăim??!!", şi se uită cu emfază în jur, în aprobarea manifestă a celor încă 15 înşiruiţi la coadă.

"Vrei să îţi iau un covrig?" - "Nu. Vreau mai multe, cinci sau şase. Numai să nu le ia copiii ăştia pe toate", îşi vorbesc peste gardul simbolic două pensionare, măsurând impertinenţa elevilor de la şcoala de peste drum.

Covrigii, moi şi calzi, se lăfăie în lumina prăfoasă a primăverii mult invocate. Se potrivesc la orice. Pot fi purtaţi la tocuri, în sacoşa de rafie, în geanta prinsă pe mijlocul braţului, atâta timp cât "ce vrei,dragă, asta e ţara în care să trăim" se aude mocnit.

Îi dispreţuim pe ceilalţi ai noştri compatrioţi cu superioritatea spectatorului care se mişcă degajat printre ruinele unei istorii păguboase. Băşcălia şi derâderea, iată două tipuri de relaţionare cu ţara în care ne-a fost să ne naştem, fără a fi măcar întrebaţi (câtă nedreptate!).

Suntem deconstructivişti avant la lettre, indiferent de construcţie.

Abandonul spiritului critic într-o ironizare auto şi atot-suficientă a devenit, printr-o logică răsturnată, unul colectiv. Şi atunci este perfect plauzibil ca o creştere de 6,2 la sută să însemne de şase ori mai mult, iar covrigul naţional să fie de genul feminin, ca toate marile figuri care stau în spatele bărbaţilor iluştri ai istoriei.

Tristeţi stradale

Nu vreau să fiu rea, dar punându-ma de fiecare dată la adăpostul şicanelor cotidiene îmi asum falsitatea. Pentru că mi se pare prea grea povara de a-i asculta pe unii cum vorbesc despre viaţă şi proiecte fără a avea habar, fără a da seama de intuiţie sau cunoştinţe (cum i se zice în breaslă, background) şi de multe ori oscilând între semnificaţiile termenilor presăraţi ca piperul în discurs. Iar reprimarea legitimă până la un punct a imaginii derapajelor din societatea noastră postcomunistă, integrată şi redefinită devine, în cele din urmă, forţată.

Nu sufăr de sentimentul de nedreptate. Nu sunt interesată de ierarhii şi cu atât mai puţin de ecusoane şi cărţi de vizită. Vorbesc cu oamenii, mă împrietenesc, îi tachinez şi provoc, ies la cafea. Ne alegem. Asta e frumos în prietenii: alegerea reciprocă. La nivel macro, nu mai funcţionează. Nu alegi şi nici nu eşti ales când vine vorba de instituţii, societate şi, mai nou, de "job". Lipseşte de ambele părţi miza. Instinctul de a construi.

Ce vreau eu sa va spun aici nerăsfăţându-mă este că sunt tristă. Atenţie, nu deprimată! Tristă pentru oamenii care îmi lasă amintire o carte de vizită cu design de manager, adeseori în limba lui Beckett (na, ca nu am scris Shakespeare) şi cinci minute de monolog în care "decât" este, cu încăpăţânare, oricare al doilea cuvânt (pe modelul lui fucking). Tristă pentru Şimonca care nu mai are unde scrie, aidoma câtorva (nu mulţi, admit) jurnalişti de calibru, dispăruţi, notaţi pe listele negre ale politicienilor şi mogulilor (listele comune, vreau eu sa zic şi adica de ce să nu zic) ori lăsaţi pe margine. Tristă pentru oamenii mei dragi care poartă acum un război fără cuceriri (de nici o parte) şi pentru care aş construi un bunker. Sau o altă ţară. Tristă pentru că avem în dicţionar cuvântul patrie. Şi în Constituţie conceptul de cetăţenie, deşi lipseşte cronic (chiar în textul constituţional) comunitatea de cetăţeni.

Şi mai sunt tristă pentru că: am momente în care renunţ, înjur, îmi pun problema nedreptăţii sociale, dar n-aş vota stânga în vecii vecilor (Amin), sunt cel puţin câte zece câini ai nimănui şi deci ai tuturor (asta e dilema mea: sunt un bun comun, ca spaţiul verde de la bloc, de aceea li se zice comunitari?) pe fiecare stradă, unul pentru fiecare groapă din asfalt, am un gol organic în uşurătatea de a-mi face iluzii, concursurile la TVR şi RRA sunt nişte puneri în scenă, miros a spital cu pereţi scorojiţi, deşi am făcut duş de două ori pe zi de săptămâna trecută când am mers să îmi văd o prietenă în spital. Şi pentru că mama a tăiat vişinul cel stâng şi bătrân. Şi pentru că obosesc indiferent de cafea.

Şi mai sunt tristă pentru că nu îmi mai pun nervii la bătaie când încerc să conving Protecţia Copilului să îi ia în grijă pe cei doi fraţi de pe bulevardul Magheru care aveau trei, patru ani şi acum au 15, 16 şi încă îmi cer un covrig sau poate că ei îmi cer grija (de ce nu păsarea?) ori un zâmbet ori pur şi simplu să fie şi ei parte din lumea noastră, aşa urâtă şi grăbită cum e ea. Iar astăzi mi-am pierdut (oare unde, că acasă nu e) impulsul sarcasmului dozat şi am ascultat fără reacţie cum eram apostrofată că i-am încurcat pe Shakespeare şi Ionesco, atribuindu-i celui din urmă Macbett. Şi doar aveam replică, pentru că mi se întâmplă a doua oară! Satira ionesciană, omul dispensabil în istorie, invoca-l-aş chiar pe Tolstoi! Dar nu am zis nimic. Am obosit în ciuda celor trei cafele şi doar m-am întristat.

Dar tristă şi cel mai tristă sunt pentru că am ajuns în momentul în care îmi este imposibil. Nu mai am răbdare.

Jurnalism versus PR (intuirea unei relaţii)

Pare a fi una dintre relaţiile constitutive spaţiului public. Teoretic, ar trebui într-adevăr să fie o relaţie, adică să articuleze un registru comun în care cei doi, jurnalistul şi PR-istul, să se întâlnească. Problema survine atunci când relaţia se mută acasă la jurnalist. Şi când PR-ul devine presă.

Această deformare a relaţiei nu face bine nimănui. Nici presei, incapabilă astfel să definească o agendă, nici PR-ului, tributar unui surplus de comunicate publicate. Într-un mesaj, fie el de presă sau PR, cea care face diferenţa este împachetarea. Accesul la faptul brut/produs îl are orişicine, de unde relevanţa modalităţii de împachetare a faptului/produsului de comunicat.

Primeam câteva zeci de comunicate pe zi, multe dintre ele neutilizabile jurnalistic. Aşa am înţeles că cine, ce şi când/unde sunt importante din punctul de vedere al omului de PR, dar depăşite ca miză jurnalistică de "de ce" sau "pentru ce".

Întocmai pentru că oamenii gândesc în conexiuni, de multe ori simbolice, comunicatul de presă nu trebuie să dea senzaţia ermetismului, ca un document Read Only.

O conjucţie constituţională - exerciţiu pe marginea lui „totul se dispută”

Aidoma unei istorisiri, totul a început în ziua de 16 ianuarie 2009, când şeful statului a avizat favorabil începerea urmăririi penale a opt foşti şi actuali (la acea dată) miniştri: Adrian Năstase (fost prim-ministru), Miron Mitrea (fost ministru al lucrărilor publice, transporturilor şi locuinţei), Tudor Chiuariu (fost ministru al Justiţiei), Zsolt Nagy (fost ministru al comunicaţiilor şi tehnologiei informaţiei), Victor Babiuc (fost ministru al apărării naţionale), Paul Păcuraru (ministrul Muncii în funcţie la acea dată), Codruţ Şereş (fost ministru al economiei şi comerţului), Decebal Traian Remeş (fost ministru al agriculturii).

Din acest punct, dezbaterea articulează autoritatea prin care preşedintele a dat undă verde anchetării celor opt, de vreme ce aceştia, ca actuali sau foşti membri ai executivului, au primit investitura, aşadar legitimitatea Parlamentului. Succesiv, CSM şi preşedintele Senatului au cerut CCR să definească actorii din prim-plan şi „regulile jocului”; pe 7 februarie, Consiliul Superior al Magistraturii a sesizat Curtea, în legătură cu existenţa unui conflict de natură constituţională între Ministerul Public şi Parlamentul României, legat de anchetarea miniştrilor care sunt şi parlamentari, iar o zi mai târziu Nicolae Văcăroiu a cerut CCR să se pronunţe asupra unui alt conflict constituţional, de această dată între preşedinte, Ministerul Public şi Ministerul Justiţiei, pe de o parte şi Parlament, pe de altă parte.

Curtea Constituţională, pusă în situaţia de a arbitra autentic disputa dintre puterile statului, pe cele două paliere, a recunoscut existenţa unui conflict constituţional între Parlament şi Ministerul Public, dar a negat conflictul dintre instituţia prezidenţială şi cea legislativă, argumentând că Traian Băsescu a respectat regulile jocului, afirmându-şi prerogativa legală de a aviza începerea urmării penale a miniştrilor-parlamentari. Odată cu soluţionarea celor două cereri, CCR a modificat cadrul jocului dintre puteri, explicitând şi împărţind roluri/competenţe preşedintelui şi Parlamentului. Asfel, Curtea a decis ca Parchetul să sesizeze nu instituţia prezidenţială, ci Camera Deputaţilor sau Senatul, pentru a cere avizul începerii urmării penale a miniştrilor care au şi statut de deputat sau senator. CCR a stabilit că foştii sau actualii miniştri care sunt şi parlamentari nu pot fi urmăriţi penal fără aprobarea Camerei din care fac parte, ei având un regim privilegiat chiar în raport cu simplii parlamentari care, conform Constituţiei, pot fi cercetaţi fără acordul Parlamentului. Avizul Legislativului intervine în situaţia simplilor parlamentari doar în cazul în care se pune problema arestării, reţinerii sau percheziţiei. Procedura pentru anchetarea miniştrilor-parlamentari a fost definită astfel încât Camerei din care aceştia fac parte îi revine autoritatea de a decide dacă aceştia vor fi înaintaţi justiţiei sau nu, cu menţiunea că, dacă vorbim de membri ai executivului care nu au şi calitatea de parlamentar, şeful statului devine autoritatea care decide dacă ancheta penală în cazul acestora poate continua.

Cu toate că procedura a fost articulată, rolurile distribuite, dosarele deja înaintate de procurori, dezbaterea a căpătat noi valenţe. Legea răspunderii ministeriale a fost truchiată, prin declararea mai multor articole drept neconstituţionale de către CCR, la fel şi Regulamentele Camerei Deputaţilor şi Senatului. Pe 22 aprilie, Curtea Constituţională a declarat neconstituţional „amendamentul Nicolicea” adus Legii responsabilităţii ministeriale , care stipula că, în cazul în care preşedintele României a cerut urmărirea penală a unui membru al Guvernului care este şi deputat sau senator, ministrul Justiţiei sau premierul va solicita Camerei competente avizarea cererii de începere a urmăririi penale. Deputaţii au operat pe proiectul de modificare a articolului 23 din legea 115/1999, scopul iniţial fiind punerea în acord a legii cu o decizie luată de CCR în cazul excepţiei de neconstituţionalitate ridicată de fostul premier Adrian Năstase şi acceptată de Curte. Potrivit deciziei respective, şi foştilor miniştri li se aplică prevederile din legea răspunderii ministeriale referitoare la începerea urmăririi penale.

Patru dosare de miniştri (foşti şi la acea dată actuali) parlamentari au ajuns astfel la filtrele comisiilor jurdidice din cele două camere, după ce sesizările procurorilor au fost înaintate acestora. În cazurile deputaţilor Mitrea şi Năstase, comisia şi-a finalizat raportul fără a face o recomandare de vot plenului, argumentând în subsidiar că dosarele sunt de factură politică. Senatul în schimb, întrunit în sesiune extraordinară în luna august, a decis ridicarea imunităţii parlamentare în cazul liberalului Paul Păcuraru, pe atunci ministru al Muncii în funcţie şi în cel al fostului ministru al Economiei, conservatorul Codruţ Şereş. Votul în plenul celor două Camere s-a desfăşurat sub auspiciile unei noi sesizări, făcute de democrat-liberali de această dată, la Curtea Constituţională, prin care se reclama neconstituţionalitatea a două prevederi din regulamentul Camerei Deputaţilor şi din cel al Senatului, privitoare la numărul de voturi necesare avizării începerii urmăririi penale a parlamentarilor. Mai exact, regulamentele celor două camere cereau votul a două treimi dintre deputaţi, respectiv votul a jumătate plus unu la senatori, pentru a se începe urmărirea penală a miniştrilor-parlamentari. După ce tema a fost înscrisă pe agenda politică, ea a intrat în spaţiul public, alimentată fiind de scrisorile adresate de şeful statului lui Bogdan Olteanu, preşedintele Camerei Deputaţilor, prin care îi solicita întrunirea Parlamentului în sesiune extraordinară, pentru ca dosarele celor patru să fie analizate. În acest context, configurat de declaraţii publice, interviuri în media şi epistole, s-a desfăşurat votul din cele două camere, urmarea fiind aceea că Şereş şi Păcuraru au fost lăsaţi fără imunitate, iar Mitrea şi Năstase au fost apăraţi de colegii deputaţi, care au dat un vot negative solicitării de începere a urmăririi penale. [6] După votul din camere, pe 1 octombrie, a venit şi răspunsul Curţii la sesizarea PD-L: prevederile din regulamentele camerelor, referitoare la cvorumul necesar avizării începerii urmăririi penale, sunt neconstituţionale, contravenind articolului 76, alin. (2) al Constituţiei, care prevede că „legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi, din fiecare cameră.” CCR a lăsat un termen de 45 de zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, pentru ca Parlamentul să-şi pună în acord prevederile cu dispoziţiile Constituţiei, perioadă în care „dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale se suspendă de drept”.

De la definirea autorităţii apte să dea undă verde anchetei procurorilor, până la delimitarea regulilor de joc şi a procedurii, făcută episodic, faptul de a ancheta penal un ministru-parlamentar s-a disputat în multiplele sale aspecte şi între toţi actorii implicaţi: preşedinte, Guvern (care, prin „ordonanţa Chiuariu”, declarată mai târziu neconstituţională de CCR, a desfiinţat comisia de la Cotroceni), Parlament, CSM, procurori. Rezultatul vizibil este acela că unul dintre miniştrii-parlamentari şi-a conservat imunitatea, în speţă Adrian Năstase, doi dintre ei au fost lăsaţi de colegi în faţa justiţiei, Păcuraru şi Şereş, iar unul, Miron Mitrea, şi-a înaintat demisia, pentru a se pune la dispoziţia procurorilor sau, ne permitem a spune, într-un gest de imagine.

O conjuncţie care pune probleme constituţionale: „şi”

Controlul asupra avizării începerii urmării penale a miniştrilor a fost împărţit de CCR între şeful statului (dacă miniştrii sunt simpli membri ai cabinetului) şi Parlament (dacă membrul executivului are şi calitatea de deputat sau senator). Decizia Curţii se înscrie nu doar în registrul juridic, dar şi în cel semantic, pentru că motivarea face apel la sensul unei conjuncţii pusă în joc mai mult ca niciodată deşi, în mod uzual, interogaţiile asupra ei sunt inutile. Este vorba despre conjuncţia „şi”, inserată de legiuitor în alin. (2) al art. 109 din Constituţie: „Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi[7] Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.” Unele voci, printre care şi cea a preşedintelui Senatului, au suţinut că particula „şi” are, în acest caz, sens cumulativ, ceea ce înseamnă că este necesar avizul tuturor celor trei instanţe, pentru ca un membru al guvernului să poată fi anchetat de procurori. Mai departe, argumentaţia s-a nuanţat, cei care susţineau obligativitatea ca Parlamentul să fie cel care dă avizul apelând la principiul analogiei: de vreme ce, politic, fiecare membru al guvernului răspunde solidar în faţa Parlamentului, acelaşi lucru este justificat a se produce şi dacă vorbim de răspunderea penală. Mai mult, membrii cabinetului primesc votul de încredere al Legislativului, la momentul formării guvernului, implicaţia fiind aceea că tot Legislativul ridică încrederea acordată (politic, pe cale moţiunii, iar penal, prin avizarea urmării penale). Oponenţii în această dezbatere erau cei care interpretau banala conjuncţie într-o lectură diferită, în care „şi” primea înţelesul lui „sau”. În măsura în care situaţiile nu erau definite, autoritatea de a aviza anchetarea minştrilor revenea în mod aleatoriu fiecăreia dintre cele trei instanţe.

Decizia Curţii din 10 aprilie cuprinde un paragraf dedicat înţelesului conjuncţiei „şi”: aceasta semnifică, explică magistraţii, „sfârşitul unei enumerări, care conferă fiecăreia dintre cele trei autorităţi o competenţă proprie”. Textul constituţional exclude atât competenţa cumulativă a cererilor, cât şi competenţa alternativă a celor trei autorităţi. În plus, CCR afirmă că nu este vorba, în acest caz, de statuarea unei imunităţi guvernamentale, ci de o „garanţie constituţională de ordin procedural”, al cărei scop este „ocrotirea binelui public”. După ce „şi” a fost încadrat schematic, competenţele specifice celor trei autorităţi au fost definite, în sensul în care cumulul calităţii de deputat sau senator cu cea de membru al guvernului atrage competenţa camerei din care face parte pentru a cere urmărirea penală.

Disputa în jurul condiţiilor de posibilitate a anchetării miniştrilor-parlamentari a mutat accentul pe Curtea Constituţională, care a fost scoasă din registrul de veghe al echilibrului între puteri şi pusă să arbitreze conflictele dintre puteri. De câteva ori, însă, CCR nu s-a putut abţine să nu joace puţin pe propriul teren, preşedintele Curţii, Ioan Vida, creând dispute suplimentare, prin câteva declaraţii publice date de-a lungul procesului decizional. Amploarea pe care a luat-o dezbaterea poate fi citită ca interes pentru problemele de ordin constituţional, ceea ce ar constitui un plus al vieţii sociale şi politice sau, mult mai cotidian, ca mutare a bătăliilor politice la CCR. Cet este că dezbaterea a reuşit să numească şi să definească actorii, precum şi procedura prin care un ministru ajunge în faţa justiţiei. După ce încă din 1866 se pune problema responsabilităţii penale a membrilor guvernului, în termeni aproape identici, abia prin decizia din 2008, CCR a clarificat limitele şi competenţele fiecărei puteri. Constituţia din 1866 prevede, la art. 101 că, pentru cercetarea miniştrilor, „fiecare din ambele adunări, precum şi Domnul au dreptul de a acuza şi a-i trimite în judecată dinaintea Înaltei Curţi de Casaţiune şi Justiţie". Zece ani mai târziu, apare şi primul caz în care se încearcă trimiterea în judecată a unor miniştri din cabinetul Lascăr Catargiu (1871-1876), dar episodul se încheie, înainte ca demnitarii să ajungă în faţa justiţiei.

Cand am vrut eu sa fac o revolutie

Va amintiti anul 2000, cand stanga romaneasca si-a ratat cartea de a face istorie altfel decat in raspar. Ion Iliescu a fost atunci, vreme de doua saptamani cat a stat suspendat intre cele doua tururi de scrutin, mai putin raul.

Ar fi putut fi, probabil, un moment istoric pentru stanga, care arareori dupa reinventarea postdecembrista a avut sansa de a da cuvantul celor care o sfidau organic si de a-i lasa sa vorbeasca pentru ea. Totusi, niciodata in numele ei. Aceasta este, de altfel, tara majora a stangii noastre postcomuniste: niciun intelectual nu poate vorbi in numele ei. Privata de contrapartea culturala, adica de acel sistem de valori, principii, proiecte tematizate si asumate, stanga de dupa '89 s-a despartit drastic de Dobrogeanu Gherea si social-democratia incipienta. Ca atare, pentru a vorbi in numele ei ar fi trebuit sa vorbesti in numele lui Ion Iliescu.

Dar nu atunci am vrut eu sa fac revolutie. Atunci am vrut sa emigrez.

2004. Printr-o bizara logica a geneticii, bolile mai putin ascunse ale nomenclaturistului Ion Iliescu s-au transmis mai tanarului Adrian Nastase. Ca orice maladie, si bolile acestea, pe care am obosit si da, mi-e lehamite pana si mie sa le mai numesc, devin imune la un unic tratament prea indelungat, mai ales cand acesta este administrat in doze de soc. In cazul ioniliescianismului, furia fara ragaz anticomunista. Cu ecou teoretic pentru cei care mai ieri imi serveau lectia timpului fara democratie, in care o duceam mai bine si aveam cu totii slujbe (care va sa zica eram in slujba, cuvant inlocuit dupa '89 de serviciu si apoi job). Dincolo de asentimentul dat ororii totalitare si de instrumentalizarea propriei umanitati, Ion Iliescu se face vinovat de crime, tortura, delatiune. De renegarea, distrugerea si uratirea care au creat in cele din urma o cultura a obedientei prostesti. Anticomunismul este, la noi, o teorie. Pe care, pentru a o putea intelege si valida ai nevoie de mecansime cognitive exersate si de cultura. Furia anticomunista nu ii distruge pe comunisti, ba chiar ii aseaza in pozitia de adversar. Adica ii legitimeaza ca partener in lupta.

Si nu, nici atunci nu am vrut sa fac revolutie. Atunci am vrut sa ma intorc acasa.

Copilul trasare, se da doi pasi inapoi sau poate mana facuta pumn il loveste. Patriciu depune marturie, Traian Basescu jura voalat si pervers cu mana pe Biblie, reporterii Realitatii sunt convinsi ca trebuie sa voteze cu Geoana, daca vor sa mai aiba... (hopa, ne intoarcem la) slujba.

Nu am vrut sa fac revolutie nici atunci. Am vrut sa fiu jurnalist si de atunci gandul acesta nu ma lasa.

Nu am vrut sa fac revolutie in niciun moment electoral, desi se pare ca ne luam in seama, pe noi insine cu ale noastre idealuri (sau doar nazuinte?) doar atunci cand, formal, ne dam votul. Momentul electoral este timpul nostru de a pedepsi. Neavand idealuri care doar sa aspire la implinire (cum e acel bine comun), proiecte societale sau mosteniri de lasat, ci nazuinta de a avea pe cont propriu, nu ne putem face procese de constiinta. Si asteptam, stam la panda pana la alegeri, pentru a ne putea exercita dreptul de a judeca si pedepsi.

Am vrut sa fac revolutie cand prima invatatoare la care mi-am dus copilul omitea sistematic prepozitia "pe". Si imi explica ca nu mai-conteaza-ce poate avea repercuRsiuni. Nu avea sens, nu-i asa?, sa astept alegerile pentru a pedepsi pe cineva (pe cine?) pentru ca limba ne-a fost amputata. Iar cand cuvintele poarta in ele cangrene, imaginati-va cum arata lucrurile pe care aceste cuvinte le desemneaza. Si oamenii care le vorbesc.

Cand timpul contrazice

Timpul este in contradictie cu aproape orice altceva. Sau nu intra in calcul ca element in relatie.

In registrul lui a avea, atunci cand ai bani, cariera, carti de citit, filme de vazut, prieteni de purtat in conversatii, inevitabil nu ai timp. Pe cale de consecinta, ai zice la prima vedere, atunci cand ai timp nu ai bani, cariera, filme de vazut ori prieteni de pahar/vorba/lamentat.

Timpul gol, de sine statator, pare de neconceput cotidian. Daca e sa ai timp, atunci trebuie sa fie intru ceva. Timpul nu se lasa luat in posesie ca atare. Bunaoara, nu (mai) am timp sa: revad Almodovar, recitesc Proust, ies cu prietenii.

Dar ce timp am?

Cum se iese din criza

nu economisind din bruma de intimitate si nebunii pe care ti le permiti. In cazul meu cartile, terasa cu nuc, lucrurile anapoda de care ma indragostesc, maiul la Balcic si Jardin-ul apres mousson. Sunt multe, putine, excentrice ori, din contra, banale ca toate lucrurile pe care le credem unice si doar ale noastre pana ne aducem impreuna iluziile?

Putin conteaza. Toata alergatura din planul secund e pentru a le face posibile. Si, tot in cazul meu, dar sunt convinsa ca exista un echivalent in viata fiecaruia, pentru ca Aletheiei sa ii fie bine si mai ales frumos. Daca am vrut in cei sapte ani ai ei sa ii ascund ceva, atunci acesta a fost uratul. Uratul din vorbe, sentimente, oameni, preajma. Exact in aceasta ordine.

Sa revenim. Deci nu economisind. Nu va asteptati la un indemn de a redescoperi "lucrurile importante" ale vietii, cum ar fi cerul instelat, prieteniile inocente, cartile/filmele vechi si bune, cunoasterea de sine, credinta, ca si cum criza le-ar da existenta si temei. Daca nu le aveati de dinainte, recuperarea lor in criza este o himera. Pentru ca niciodata cerul, prietenia, arta, credinta si jonglarea propriilor limite nu pot functiona ca surogate.

Si atunci cum? Pentru ca toata aceasta isterie a crizei este reala. Exista, bineinteles, drumul comod al celor pe care ii vedeti in jur,al descurcaretilor. Nu toti au insa talentul, pentru ca este un talent, s-o recunoastem, de a merge pe sarma ori de a jongla cu mingi, umflate sau ba. De regula, si aceasta categorie a nedescurcaretilor se subdivide: cei slabi si nu de fire, ci profesional si cei pentru care procesul de constiinta este un obicei. Si un blam. Pentru cei slabi nu cred sa am solutie. Daca vor "sa se ajunga" (a se citi parvina, dar nu imi place sensul lui confiscat de tipare literare), nici nu vor putea vreodata sa devina mai buni. Nu in ordinea asta rasturnata, chiar daca s-a mai intamplat.

Cei care se duc insa in instanta constiintei cu propriile intentii decelate pana la nervuri au oricand la dispozitie solutia. Care este, in esenta, una a sfidarii si a constructiei in amonte. S-ar putea doar ca zambetul sa vina mai greu, la fel si usurinta de a interactiona social. N-am spus ca este usor.

M-am uitat cu atentie in jurul meu. In tramvai, in cafenele si aiurea. Acrobatul-jongleur da tonul aproape in orice domeniu. Si odata cu criza s-a perfectionat: manuieste diletantismele cu vocatia desavarsirii, mastile sunt impecabile, la fel si auto-justificarile. S-a produs o profesionalizare a imposturii.

"Ma duc sa iau puterea"

"Ma duc la Bucuresti sa iau puterea", spuse baiatul cel mai jovial din cati mi-a fost dat sa cunosc, cel care recita la betii sonetele lui Shakespeare, despre care, daca e sa te iei dupa el, nu stia ca le stie (ceea ce pare perfect plauzibil, dar pentru a crede trebuie sa intelegeti ca Socrate isi facea aparitia la betiile de pe Copou). Si dus a fost.

Pesemne ca trenul accelerat din acea dimineata, care a plecat pe furis din gara ieseana - spun pe furis, pentru ca nimeni nu a apucat sa-l vada - era unul special, pentru ca baiatul acela pe care cu greu il vedeai fluturand stindarde si scriind lozinci pe stalpi a ajuns la putere.

Cand l-am regasit intr-o garsoniera deloc boema, desi asa ar fi urmat sa scriu, daca as fi tinut cont de regulile elementare de stil, din cartierul Militari, voiosia i se transformase in umor. Acum, baiatul acela despre care bunica mea, o femeie zgarcita in vorbe, ar fi spus "bun ca painea lui Dumnezeu", milos din cale-afara si incapabil de resentimente, invatase sa spuna bancuri. Pastrase (inca) multe din bonomia lui ieseana - a se citi strict cu functia unei nevoi a localizarii in timp, pentru ca nu toti iesenii si cu siguranta nu multi au obisnuinta de a veni in vizite interbelice, cu carti si ciocolata sub brat si sticla de vin rosu sec in mana tinuta la spate. Dar ceva te sfredelea din capul locului. Avea cearcane! Sub ochii care daca nu ar fi fost albastri-Mamaia ar fi parut mici, Marx, cum il numisem nedrept intr-o seara, pentru ca facuse apologia omului muncitor, chiar daca privat de geniu, avea mici umflaturi ridate.

Ajunsese inca de pe atunci in preajma puterii (la UFD). O facuse pe cale revolutionara, daca vreti, fara deceptii. Se simtea capabil de o alta Romanie, vorbea pe indelete de rosturi sociale si clasa de mijloc, isi intuia charisma si jongla cu fiorul tineresc al luptei abstracte. In miezul noptii, Marx a plecat ametit de vinul care facea gandurile fapte.

A ajuns la putere. I-am intalnit numele in anii din urma, in diverse functii politice, culminand cu cea de presedinte al Postei Romane. Baiatul care nu suporta organic nicio nedreptate, care suferea pentru suferintele tuturor celor carora la recitase Shakespeare la betie, nu a reusit insa sa ia puterea, oricat de in preajma ei ar fi fost.

Sa nu fi avut nicio sansa? Sa fi renuntat pe traseu? Sa fi fost mai bine asa? Eu una nu vreau sa stiu ce s-ar fi intamplat cu cel mai voios si galant baiat daca ar fi reusit, asa cum isi pusese el in gand in trenul accelerat Iasi - Bucuresti.

Ziaristul trebuie sa latre, dom'le sau Despre dulaul citadin

"Presa trebuie sa-si regandesca serios fundamentele, dar vorbim maine la cafea", spun si inchei conversatia telefonica, observandu-l cu coada ochiului, in oglinda masinii. Este nervos. "In Drumul Taberei vreau sa ajung", ma grabesc eu sa spun, gandidu-ma ca omul are dreptate, m-am urcat in masina lui vorbind la telefon si nu i-am spus unde sa ma duca (ceva imi spune ca stie el unde).

"Ziaristii sunt singurii care fac ceva in tara asta, dom'le, iti zic eu, vad ca esti tanara, asa, de varsta mea, televiziunile sunt singura noastra arma", se rasteste el, tintindu-ma cu o privire cat se poate de serioasa, in oglinda. Hopa, am parte de conversatie si totusi nu, nu am timp, de cand astept ragazul acesta, cu gandurile mele, sa pot relua in tihna un rendez-vous "devastator". "Arma, ARMAAAA am spus, pentru ca astia trebuie impuscati!!!!" si asteapta... 1, 2, 3, 4...nu raspund nicicum. Nu pentru ca nu imi plac taximestrii. Ba chiar ma fascineaza gandindu-ma la universul lor mutant, in care povestile se impletesc, curg, se rasucesc pana ce devin parte din povestea carausului spre destinatie. Si cate destinatii au oamenii, in cate locuri se duc, cu cate sentimente si temeri!

"Daca nu ar fi televiziunile, televiziunile zic, ca eu nu citesc ziare, acolo nu ii arata pe toti hotii care trebuie impuscati, m-ati inteles? impuscati am zis, ne-ar fura tot timpul", dar bine ca invarte cheia si masina galbena o ia saltaret pe bulevard, direct pe linia de tramvai. Nu sunt curioasa sa stiu la ce post de televiziune de uita omul nostru. Nici nu trebuie. Nu are nevoie de intrebarile mele. In general, ca cei multi, nu are nevoie de intrebari. La ce bune? Sa afle ce? Stie el prea bine si mai bine: Badea e un temerar, un erou national, Ursu bine le face. Nimic de Diaconescu. Nici de Morar.

Tac. Nu ma mai intristez. Care va sa zica, ziaristii trebuie sa mustruluiasca, sa apostrofeze, sa-i bage in sperieti. Si-l vad acolo, la colt, cu dintii negriciosi ranjiti, inainte de a incepe sa latre parca hamesit. Singura mea mare fobie, de care nu m-au putut vindeca nici cainii vanatoresti ai mamei, este dulaul citadin. Inima sau sufletul sau oricum, ceva in partea stanga de sus a corpului, incepe sa-mi palpite cu putere si inghet. N-am reactie, asadar.

Ziaristii trebuie sa latre pana ce iti creeaza palpitatii, adevarata aventura a sufletului daca am sti sa-l localizam. Niciun chin al mintii, in schimb. Politicienii sunt acolo, sus, aici jos ne aflam noi, iar intre sus si jos dulaul citadin care ne tot latra.

Nu ma mai intristez. Si tac.