Mi-am facut bagajele, doua valize, un sac pe umar, Picasso surazand si iata-ma:
http://kairost.wordpress.com
Evident, stiti cum e, era nevoie de o schimbare in viata mea. Dar, ca orice schimbare, zidul de iluzii trebuie purtat si ingrijit. Asa ca va rog sa ne intalnim si in noua mea casa, o veti recunoaste dupa Prietenia maestrului P., daca urmati timpul.
luni, 13 septembrie 2010
Prima mea zi de scoala a fost intr-o miercuri
Prima mea zi de scoala a fost cea de-a treia. Sa nu credeti ca aveam vocatia rasturnarilor de sens. Intuitia absurdului a venit mult mai tarziu, la cea dintai si permanenta de atunci dezradacinare: plecarea de acasa, locuirea in case straine, instinctul de conservare a ceea ce credeam ca e propriul meu, de fapt, mica valiza in care imi indesasem imaginea alor mei, parinti, bunici si vecini laolalta cu soba pe care o voi reconstrui intr-una dintre zilele mele bune.
Precipitata, invatatoarea, care avea zambetul tatei si fusta gri, a recreat ad-hoc un careu doar pentru mine. Am marturie o fotografie datata 1986, in care se vede copilul cu bretonul dorit de mama fortand intrarea intr-un grup de care nu aprtinea in mod firesc. Grimasa lor si stinghereala mamei au disparut cu totul in mirosul de creta de care m-am indragostit imediat. De atunci imi plac peretii usor asimetrici, albi, ca o bucata de creta care stie cum arata vorbele.
Nu aveam ghiozdan, dar tata apucase sa ma inarmeze cu un stilou de culorea visinei scuturate. Bietul tata, pesemne ca era una dintre tentativele lui de a-mi rezista cresterii, convins fiind ca timpul nu poate trece doar peste mine, ignorandu-l pe el. Si-a spus, iarasi pesemne, pentru ca este una dintre intrebarile pe care n-am avut timp sa i le mai pun, ca este una dintre copilariile mele, ca ma va lasa pentru o zi la scoala, sa ma vindec singura de moft.
Aveam 6 ani. Prietenii mei de joaca aveau 7 sau chiar 8. Ca atare, ei au fost inscrisi la scoala, iar eu urma sa mai cresc. Sau sa astept ca timpul sa ma poarte si pe mine in geografia lui. Sa fi intuit cat de crunta este pierderea timpului si sa fi incercat de atunci sa fiu cu un pas inaintea lui? Daca este asa, atunci, ei bine, nu am reusit. Suntem, inca de atunci, amandoi in interval: ne aproximam, venim unul in preajma celuilalt, dar prieteni sau adversari inca nu am devenit. Polemica lipseste cu desavarsire in aceasta relatie.
Nu am mancat, nu am vorbit, nu am ghicit formele norilor, nu am eliberat fluturii din colivie trei zile, pana ce mama, exasperata, nu m-a luat de mana si m-a tarat, realmente, in curtea scolii. Am asteptat-o cateva minute in curte, cu stiloul visina in mana, si s-a intors insotita de invatatoare si de 18 copii, dintre care 11 fetite cu panglica in par. Oranduiti pe o treapta, mi-au cantat imnul si apoi, in mijlocul lor, am intrat in incaperea aceea alba, cu creta care stia cum arata cuvintele.
Tata a imbatranit in acea zi, ziua in care mi-a incredintat caseta cu Led Zepellin. Ea, doua volume Ponson du Terrail, prima poezie recitata la serbare, singura poezie care exista scrisa de un tata, sunt lucrurile de la el pe care le-am pus in valiza. Altceva nu am luat, pentru ca nu mai era nimic de luat.
Astazi, luni, a fost prima zi de scoala. Aletheia mi-a zambit complice, ridicand mana in semn de salut, inainte ca timpul sa mai puna un semn pe mersul meu. Si nu, nu ne-am impacat, ca doi vechi oponenti de tinerete.
Precipitata, invatatoarea, care avea zambetul tatei si fusta gri, a recreat ad-hoc un careu doar pentru mine. Am marturie o fotografie datata 1986, in care se vede copilul cu bretonul dorit de mama fortand intrarea intr-un grup de care nu aprtinea in mod firesc. Grimasa lor si stinghereala mamei au disparut cu totul in mirosul de creta de care m-am indragostit imediat. De atunci imi plac peretii usor asimetrici, albi, ca o bucata de creta care stie cum arata vorbele.
Nu aveam ghiozdan, dar tata apucase sa ma inarmeze cu un stilou de culorea visinei scuturate. Bietul tata, pesemne ca era una dintre tentativele lui de a-mi rezista cresterii, convins fiind ca timpul nu poate trece doar peste mine, ignorandu-l pe el. Si-a spus, iarasi pesemne, pentru ca este una dintre intrebarile pe care n-am avut timp sa i le mai pun, ca este una dintre copilariile mele, ca ma va lasa pentru o zi la scoala, sa ma vindec singura de moft.
Aveam 6 ani. Prietenii mei de joaca aveau 7 sau chiar 8. Ca atare, ei au fost inscrisi la scoala, iar eu urma sa mai cresc. Sau sa astept ca timpul sa ma poarte si pe mine in geografia lui. Sa fi intuit cat de crunta este pierderea timpului si sa fi incercat de atunci sa fiu cu un pas inaintea lui? Daca este asa, atunci, ei bine, nu am reusit. Suntem, inca de atunci, amandoi in interval: ne aproximam, venim unul in preajma celuilalt, dar prieteni sau adversari inca nu am devenit. Polemica lipseste cu desavarsire in aceasta relatie.
Nu am mancat, nu am vorbit, nu am ghicit formele norilor, nu am eliberat fluturii din colivie trei zile, pana ce mama, exasperata, nu m-a luat de mana si m-a tarat, realmente, in curtea scolii. Am asteptat-o cateva minute in curte, cu stiloul visina in mana, si s-a intors insotita de invatatoare si de 18 copii, dintre care 11 fetite cu panglica in par. Oranduiti pe o treapta, mi-au cantat imnul si apoi, in mijlocul lor, am intrat in incaperea aceea alba, cu creta care stia cum arata cuvintele.
Tata a imbatranit in acea zi, ziua in care mi-a incredintat caseta cu Led Zepellin. Ea, doua volume Ponson du Terrail, prima poezie recitata la serbare, singura poezie care exista scrisa de un tata, sunt lucrurile de la el pe care le-am pus in valiza. Altceva nu am luat, pentru ca nu mai era nimic de luat.
Astazi, luni, a fost prima zi de scoala. Aletheia mi-a zambit complice, ridicand mana in semn de salut, inainte ca timpul sa mai puna un semn pe mersul meu. Si nu, nu ne-am impacat, ca doi vechi oponenti de tinerete.
Cand jurnalistii sunt "ai sai"
Sorin Ovidiu Vintu este poet. Si prieten de nadejde, intrebati pe cine vreti sau mai bine pe un alt poet, gurmand, sau chiar pe autorul de proza science-fiction care intelege ca nimeni altul lirica scrisa pe ponton. Paranteza: am in minte, in contururi cat se poate de autentice, imaginea lui Vintu, la mosia din Delta, avand in fata un venerabil academician, in pozitie de drepti pe ponton, cu vantul suflandu-i suvitele ramase din tineretea boema si buzunarele, ele noi, de la pantaloni. Tabloul mi s-a povestit candva si vine la pachet cu orice evocare a lui Vintu - termenul e cat se poate de nimerit: Vintu este evocat, precum odinioara Stefan cel Mare de carturari.
Am refuzat sa scriu despre Vintu si recenta aventura a poetului. Exista o limita care, transgresata, ma pozitioneaza intr-un registru cu care nu am nimic de-a face. In acest caz, nu atat dulaii latrand de dragul latratului, Stelian Tanase, OTV in direct, Gadea@co, au definit limita. Toate acestea vin cumva din incapacitatea imaginatiei (lor) de a masca camarila din jurul lui SOV. Singura mea curiozitate tinea doar de atribuirea tezelor: cine va spune ca SOV este un bun capitalist prins in sistemul panoptic al tiranicului presedinte, cui i se va da intaietate in teoria perdelei de fum (Vintu fiind o victima inocenta a greselilor de guvernare)? Pentru buna regula, Stelian Tanase si Bogdan Chireac.
Revenind: cu latratul ca zgomot de fond al actului jurnalistic m-am deprins: am o imunitate foarte simpla pe care o recomand tuturor: cartea din raft. Deci nu latratul mi-a indicat limita suportabilitatii. Nu, a fost ceva mai subtil, cumva in afara circului oficial despre care nu mai pot vorbi cu demnitate.
Au fost doua cuvinte care functioneaza ca grila de lectura pentru tot restul: "Jurnalistii mei,(nu inchinati Realitatea TV nimanui)". Pana la urma, Vintu, cu cinism, ne-a spus tuturor cum stau lucrurile si la ce sa ne asteptam de la postul lui, jurnalistii si analistii lui, academicienii si, sa nu uitam, scribii lui.(Va urma)
Am refuzat sa scriu despre Vintu si recenta aventura a poetului. Exista o limita care, transgresata, ma pozitioneaza intr-un registru cu care nu am nimic de-a face. In acest caz, nu atat dulaii latrand de dragul latratului, Stelian Tanase, OTV in direct, Gadea@co, au definit limita. Toate acestea vin cumva din incapacitatea imaginatiei (lor) de a masca camarila din jurul lui SOV. Singura mea curiozitate tinea doar de atribuirea tezelor: cine va spune ca SOV este un bun capitalist prins in sistemul panoptic al tiranicului presedinte, cui i se va da intaietate in teoria perdelei de fum (Vintu fiind o victima inocenta a greselilor de guvernare)? Pentru buna regula, Stelian Tanase si Bogdan Chireac.
Revenind: cu latratul ca zgomot de fond al actului jurnalistic m-am deprins: am o imunitate foarte simpla pe care o recomand tuturor: cartea din raft. Deci nu latratul mi-a indicat limita suportabilitatii. Nu, a fost ceva mai subtil, cumva in afara circului oficial despre care nu mai pot vorbi cu demnitate.
Au fost doua cuvinte care functioneaza ca grila de lectura pentru tot restul: "Jurnalistii mei,(nu inchinati Realitatea TV nimanui)". Pana la urma, Vintu, cu cinism, ne-a spus tuturor cum stau lucrurile si la ce sa ne asteptam de la postul lui, jurnalistii si analistii lui, academicienii si, sa nu uitam, scribii lui.(Va urma)
joi, 9 septembrie 2010
Locuire
Dimineata a debutat cu o voluptate minora, regasirea unui autor din biblioteca a carei incapere cu scarita patata de vopsea il gazduia. Pe autor il cheama Jókai Mór. Dar nu despre el este vorba. Nici despre memoria scurtcircuitata si devenita afectiva. Pardonabila lectura dintr-o copilarie cu care nu m-am priceput sa fac altceva lucreaza aici ca intermediar.
Despre locuire este vorba. Locuiesc in dimineti pe care le pretuiesc pentru raceala lor politicoasa, lasand sa se intrevada o afectiune pusa in joc numai atunci cand esti pregatit sa o primesti.
Ma primenesc cu fiecare dimineata, poate si pentru ca e timpul din zi in care imi apartin fara rest. Am dimineti pline de curaj, cand intuiesc o zi dusa pana la sfarsit. Am dimineti surazatoare care pun intre paranteze lumea si care isi pastreaza autenticitatea peste zi. Sunt acelea despre care imi povestiti ca ne-am intalnit si eu priveam transparent fara a va recunoaste. Iertati-mi, va rog, fericirea autarhica, care imi da acel mers autist si uneori increzut. Atunci sunt fericita, va asigur. Si mai sunt acele dimineti care ma cearta cu artagoasele dureri de cap. Admit, cel care rupe pactul sunt eu. Dupa o noapte de pro si contra, ma trezec cu gandul lumii. Ce sa fac, cum sa fac, de ce trebuie asa si nu altfel sunt intrebarile pe care le reiau in minte, turmentat. Abia spre seara ma repun in mine insami si ma linistesc.
Am avut, consecutive, trei astfel de dimineti. Le-am intuit cu ceva vreme inainte, dar nu am gasit formula de a ma sustrage lor. "Daca aleg fisa sociala, ce ramane din mine?", "Daca merg autist, i.e. fericit, inainte, cum explic insuccesul lumesc de care dau dovada?", "Daca aleg maretia oricum indoielnica, cata micime pot fizic suporta?", "Cum sa aleg pentru a nu ma refuza nici pe mine, nici pe ei?". Am avut senzatia clara, in carne, ca asta a fost totul. Ca peretii stramti si inecaciosi de albi care ma inchid imi devin, de acum, locuinta permanenta. Nu cred sa fi fost vorba despre tentatia puterii. De cea a banilor, cu atat mai putin, pentru simplul motiv ca nu fac diferenta intre 1000 si un milion de euro.
Lumea a intrat in mine si eu i-am impletit voluptuos fibrele. Este pentru prima oara cand incerc pe cont propriu neconcordanta intre forul intim al confirmarii si fisa sociala, inevitabilul "dosar de cadre". Alte epoci istorice nu am trait, timpul "ce ni s-a dat" este ceea ce am ca premisa. Si nu cred ca exista mediere, compromis functional sau ceva de felul provizoratului.
Exista, bineinteles, puncte de suportabilitate, prietenii care te confirma si pe care le confirmi, entuziasme, stinghereli lipsite de ridicol, locuiri care tin nu atat de constrangerile geografice, cat de cele ale timpului.
Despre locuire este vorba. Locuiesc in dimineti pe care le pretuiesc pentru raceala lor politicoasa, lasand sa se intrevada o afectiune pusa in joc numai atunci cand esti pregatit sa o primesti.
Ma primenesc cu fiecare dimineata, poate si pentru ca e timpul din zi in care imi apartin fara rest. Am dimineti pline de curaj, cand intuiesc o zi dusa pana la sfarsit. Am dimineti surazatoare care pun intre paranteze lumea si care isi pastreaza autenticitatea peste zi. Sunt acelea despre care imi povestiti ca ne-am intalnit si eu priveam transparent fara a va recunoaste. Iertati-mi, va rog, fericirea autarhica, care imi da acel mers autist si uneori increzut. Atunci sunt fericita, va asigur. Si mai sunt acele dimineti care ma cearta cu artagoasele dureri de cap. Admit, cel care rupe pactul sunt eu. Dupa o noapte de pro si contra, ma trezec cu gandul lumii. Ce sa fac, cum sa fac, de ce trebuie asa si nu altfel sunt intrebarile pe care le reiau in minte, turmentat. Abia spre seara ma repun in mine insami si ma linistesc.
Am avut, consecutive, trei astfel de dimineti. Le-am intuit cu ceva vreme inainte, dar nu am gasit formula de a ma sustrage lor. "Daca aleg fisa sociala, ce ramane din mine?", "Daca merg autist, i.e. fericit, inainte, cum explic insuccesul lumesc de care dau dovada?", "Daca aleg maretia oricum indoielnica, cata micime pot fizic suporta?", "Cum sa aleg pentru a nu ma refuza nici pe mine, nici pe ei?". Am avut senzatia clara, in carne, ca asta a fost totul. Ca peretii stramti si inecaciosi de albi care ma inchid imi devin, de acum, locuinta permanenta. Nu cred sa fi fost vorba despre tentatia puterii. De cea a banilor, cu atat mai putin, pentru simplul motiv ca nu fac diferenta intre 1000 si un milion de euro.
Lumea a intrat in mine si eu i-am impletit voluptuos fibrele. Este pentru prima oara cand incerc pe cont propriu neconcordanta intre forul intim al confirmarii si fisa sociala, inevitabilul "dosar de cadre". Alte epoci istorice nu am trait, timpul "ce ni s-a dat" este ceea ce am ca premisa. Si nu cred ca exista mediere, compromis functional sau ceva de felul provizoratului.
Exista, bineinteles, puncte de suportabilitate, prietenii care te confirma si pe care le confirmi, entuziasme, stinghereli lipsite de ridicol, locuiri care tin nu atat de constrangerile geografice, cat de cele ale timpului.
miercuri, 25 august 2010
Boema
Odinioara nume de carciuma ieseana, pentru temerarii care isi fumau pipa in gangul prafuit al repetentilor, Boema numeste acum o miscare de rezistenta. Heteroclita, cand salbatica, cand imbufnata, o gasesti la masa (cea din colt, daca se poate) oricarei cafenele/ bodegi.
Niciunuia dintre cei din grup nu ii este clar in ce registru si-au dat cu totii intalnire. Sau care este momentul 0 al relatiei care dureaza de ceva vreme, fara a se fi consumat: relatia, ei insisi sau acel ceva chimic care irumpe intr-o relatie, cu trasaturile bifurcate ale partenerilor, la inceput domoale si curioase, schimonosite spre final, cu exceptia acelor povesti de viata care, fara a fi intelepte, ajung in cele din urma romane cavaleresti.
Trei dintre ei au fost jurnalisti. Unul mai are cateva luni din vechea profesie si un bilet de avion tinut in paginile cartii pe care a uitat-o in rucsacul de zi cu zi, desi are cel putin o luna (31 de zile, pentru precizie) de cand se urca in tramvai fara a sti daca este bine sau nu. Este, inca, medic. Celalalt, ultimul sosit in Boema, nu a fost nimic inainte de a semna adeziunea in grup, daca ne referim la fisa sociala. Altminteri, un excelent generalist, cunoscut anticarilor, discret fumator de narghilea.
Se cunosc de dinainte, dar nu puteai spune ca sunt buni prieteni. Daca il intrebi pe B. cum ii place lui I. cafeaua, dulce sau amara, la ibric sau la filtru, nu stie. In ceea ce-l priveste pe I., el nu are niciun dubiu ca B. bea cafeaua rece, fara zahar, fiarta la ibric cu o seara inainte. Asta nu inseamna ca intre I. si B. exista o relatie disproportionata ori, cine stie, o afectiune neimpartasita. Nu, toata lumea a vazut macar o data ceasca cu tortita scrijelita, in care B. isi toarna, seara, cafeaua de dimineata.
S-au intalnit cumva din intamplare, desi au fost cu totii chemati telefonic de O., cu pretextul unei sarbatoriri onomastice. O. este poate singura din grup care a gustat ceva boemie in trecut: nopti reci in Vama, poeme scrise pe caietele din sertar, patru facultati incepute si, dupa multiple irosiri, certitudini si plecari, o diploma de la cea de-a cincea.
Au intre 27 si 35 de ani. Stiu sa povesteasca, in dozaj potrivit - nu mult despre sine, nu mult si nu altfel decat pilduitor despre altii (terti) -, iar de la o vreme au inceput sa schimbe carti.
Pana aseara, Boema era singurul lucru pe care il aveau in comun, ca un spatiu in afara timpului fiecaruia, dar, ce este mai important, inauntrul si opunandu-se lumii de afara. Nu stiu cine a spus primul, nu cred sa fie O., dar apoi totul s-a schimbat: "Nu mai pot trai aici. Emigrez, imi caut job in afara".
Niciunuia dintre cei din grup nu ii este clar in ce registru si-au dat cu totii intalnire. Sau care este momentul 0 al relatiei care dureaza de ceva vreme, fara a se fi consumat: relatia, ei insisi sau acel ceva chimic care irumpe intr-o relatie, cu trasaturile bifurcate ale partenerilor, la inceput domoale si curioase, schimonosite spre final, cu exceptia acelor povesti de viata care, fara a fi intelepte, ajung in cele din urma romane cavaleresti.
Trei dintre ei au fost jurnalisti. Unul mai are cateva luni din vechea profesie si un bilet de avion tinut in paginile cartii pe care a uitat-o in rucsacul de zi cu zi, desi are cel putin o luna (31 de zile, pentru precizie) de cand se urca in tramvai fara a sti daca este bine sau nu. Este, inca, medic. Celalalt, ultimul sosit in Boema, nu a fost nimic inainte de a semna adeziunea in grup, daca ne referim la fisa sociala. Altminteri, un excelent generalist, cunoscut anticarilor, discret fumator de narghilea.
Se cunosc de dinainte, dar nu puteai spune ca sunt buni prieteni. Daca il intrebi pe B. cum ii place lui I. cafeaua, dulce sau amara, la ibric sau la filtru, nu stie. In ceea ce-l priveste pe I., el nu are niciun dubiu ca B. bea cafeaua rece, fara zahar, fiarta la ibric cu o seara inainte. Asta nu inseamna ca intre I. si B. exista o relatie disproportionata ori, cine stie, o afectiune neimpartasita. Nu, toata lumea a vazut macar o data ceasca cu tortita scrijelita, in care B. isi toarna, seara, cafeaua de dimineata.
S-au intalnit cumva din intamplare, desi au fost cu totii chemati telefonic de O., cu pretextul unei sarbatoriri onomastice. O. este poate singura din grup care a gustat ceva boemie in trecut: nopti reci in Vama, poeme scrise pe caietele din sertar, patru facultati incepute si, dupa multiple irosiri, certitudini si plecari, o diploma de la cea de-a cincea.
Au intre 27 si 35 de ani. Stiu sa povesteasca, in dozaj potrivit - nu mult despre sine, nu mult si nu altfel decat pilduitor despre altii (terti) -, iar de la o vreme au inceput sa schimbe carti.
Pana aseara, Boema era singurul lucru pe care il aveau in comun, ca un spatiu in afara timpului fiecaruia, dar, ce este mai important, inauntrul si opunandu-se lumii de afara. Nu stiu cine a spus primul, nu cred sa fie O., dar apoi totul s-a schimbat: "Nu mai pot trai aici. Emigrez, imi caut job in afara".
marți, 24 august 2010
Polemici
***
Numele meu este Magda. Trei consoane, o vocala dublata - semn al asperitatilor care se inchid. In cazul meu, cel putin, disputa universaliilor este transata. Poate de aici numele pe care i l-am dat copilului - Aletheia.
***
"Esti Magda Gradinaru? - Da, va ascult. - Trebuie sa-ti platesti datoria la CEC. (nod in gat, pipaire instinctiva a pungutei cu cei lei) - Despre ce datorie este vorba? Fiti, va rog, mai explicita, chiar nu stiu despre ce vorbim. - Cum care, nu lucrezi la NewsIn? (nodul numarul doi, cu nuante roscatii-romantice)- Am lucrat. Din luna aprilie nu mai lucrez in presa. (imi explic, pesemne) - Si costurile de card cine le plateste? Le platesti tu? S-a adunat datoria. (Kafka) - Si care este, va rog, datoria? - 3 lei. Cand sa trec aici ca achiti? - Va rog treceti data de maine. Dar am si eu o intrebare.(consoana numarul 1) - Spune. - Ne cunoastem personal? - De unde sa ne cunoastem? - Din usurinta cu care ma tutuiti (consoana numarul 2)".
Numele meu este Magda. Trei consoane, o vocala dublata - semn al asperitatilor care se inchid. In cazul meu, cel putin, disputa universaliilor este transata. Poate de aici numele pe care i l-am dat copilului - Aletheia.
***
"Esti Magda Gradinaru? - Da, va ascult. - Trebuie sa-ti platesti datoria la CEC. (nod in gat, pipaire instinctiva a pungutei cu cei lei) - Despre ce datorie este vorba? Fiti, va rog, mai explicita, chiar nu stiu despre ce vorbim. - Cum care, nu lucrezi la NewsIn? (nodul numarul doi, cu nuante roscatii-romantice)- Am lucrat. Din luna aprilie nu mai lucrez in presa. (imi explic, pesemne) - Si costurile de card cine le plateste? Le platesti tu? S-a adunat datoria. (Kafka) - Si care este, va rog, datoria? - 3 lei. Cand sa trec aici ca achiti? - Va rog treceti data de maine. Dar am si eu o intrebare.(consoana numarul 1) - Spune. - Ne cunoastem personal? - De unde sa ne cunoastem? - Din usurinta cu care ma tutuiti (consoana numarul 2)".
vineri, 6 august 2010
Şi spune-i că am zis eu
"Du-te tu la tatăl meu/Şi spune-i că am zis eu/Să lase hodina toată,/Vină aici să mă scoată!". "Si a venit, spune-mi, a venit?" - "Ei, dragii mei, Novac vine de fiecare data, an de an, pana la sfarsitul lumii de acum".
Reconstruiesc fara nicio sovaiala noaptea dintre ani, cand bunicul se aseza pe covor, langa soba, impaturindu-si caciula pe genunchi. Incepea Banda lui Gruia lui Novac. Si avea dreptate: de fiecare data, Novac venea sa il scoata pe Gruia din temnita otomanilor.
Pana intr-o seara, cand ritualul a fost incalcat. Mai intai pentru ca anul nu se rupe inca. E vara. Mai apoi pentru ca bunicul, imputinat, sta in picioare, si striga: "Vină aici să mă scoată!/Vină aici să mă scoată!/Du-te tu la tatăl meu/Să lase hodina toată".
Si apoi incepe urletul acela pe care il simt in carne, fara sa-l mai aud, urletul de lup domesticit in care a reinviat, brusc, salbaticia. Un dialog in care ceilalti il aud doar pe cel instrainat si urletul care petrece.
Au trecut doua zile si doua nopti. Ivan Ilici a urlat asa o saptamana si ceilalti tot nu au stiut cum sa si-l intipareasca pe retina, pentru ziua a opta, a noua, a optzeci si opta.
Moartea este privata de banalitate, de aceea nu putem muri pur si simplu: nu stim cum, de parca atunci cand murim, am fi cel dintai care se duce. Pana la noi, moartea se traducea in extinctia fizica a unora sau a altora. Moartea ca absenta.
Nu exista repetitie pentru moarte. Ca atare, nici empatie. Exista doar feluri de a muri, care nu pot fi povestite, de vreme ce ele nu mai au limbajul acestei lumi. Unii mor avand ragazul intervalului. Mai zabovesc intre lumi, cu privirea intoarsa in interior, ca un ochi care se autocuprinde. Ei raman ai nostri, uneori ii petrecem, fara ca ei sa stie, fara ca ei sa se opreasca din drum, pentru a ne cuprinde palmele. De aceea singuratatea nu este posibila in moarte, dar este crunta pentru cei ramasi.
Ramanem mai departe in absenta celui care moare, care se insoteste de acum cu el insusi. Ori cine se poate insoti cu sine nu este singur.
"Şi spune-i că am zis eu/Să lase hodina toată,/Vină aici să mă scoată!" - "Si a venit, spune-mi, a venit?" - "Ei, dragii mei, vine de fiecare data, an de an, pana la sfarsitul lumii de acum".
Reconstruiesc fara nicio sovaiala noaptea dintre ani, cand bunicul se aseza pe covor, langa soba, impaturindu-si caciula pe genunchi. Incepea Banda lui Gruia lui Novac. Si avea dreptate: de fiecare data, Novac venea sa il scoata pe Gruia din temnita otomanilor.
Pana intr-o seara, cand ritualul a fost incalcat. Mai intai pentru ca anul nu se rupe inca. E vara. Mai apoi pentru ca bunicul, imputinat, sta in picioare, si striga: "Vină aici să mă scoată!/Vină aici să mă scoată!/Du-te tu la tatăl meu/Să lase hodina toată".
Si apoi incepe urletul acela pe care il simt in carne, fara sa-l mai aud, urletul de lup domesticit in care a reinviat, brusc, salbaticia. Un dialog in care ceilalti il aud doar pe cel instrainat si urletul care petrece.
Au trecut doua zile si doua nopti. Ivan Ilici a urlat asa o saptamana si ceilalti tot nu au stiut cum sa si-l intipareasca pe retina, pentru ziua a opta, a noua, a optzeci si opta.
Moartea este privata de banalitate, de aceea nu putem muri pur si simplu: nu stim cum, de parca atunci cand murim, am fi cel dintai care se duce. Pana la noi, moartea se traducea in extinctia fizica a unora sau a altora. Moartea ca absenta.
Nu exista repetitie pentru moarte. Ca atare, nici empatie. Exista doar feluri de a muri, care nu pot fi povestite, de vreme ce ele nu mai au limbajul acestei lumi. Unii mor avand ragazul intervalului. Mai zabovesc intre lumi, cu privirea intoarsa in interior, ca un ochi care se autocuprinde. Ei raman ai nostri, uneori ii petrecem, fara ca ei sa stie, fara ca ei sa se opreasca din drum, pentru a ne cuprinde palmele. De aceea singuratatea nu este posibila in moarte, dar este crunta pentru cei ramasi.
Ramanem mai departe in absenta celui care moare, care se insoteste de acum cu el insusi. Ori cine se poate insoti cu sine nu este singur.
"Şi spune-i că am zis eu/Să lase hodina toată,/Vină aici să mă scoată!" - "Si a venit, spune-mi, a venit?" - "Ei, dragii mei, vine de fiecare data, an de an, pana la sfarsitul lumii de acum".
marți, 3 august 2010
Cinci din trei
Am cinci vieti pe care le trec una-in-cealalta in pasi de violoncel. Cea de-a cincea, care incepe tarziu in seara, curge in cascade in viata numarul doi, cea din troleul de dimineata. Ma insotesc trecatorii, crancen atintiti in privirea mea care le cauta familiaritatea.
Arareori o gasesc si stiu ca am complici care ar putea oricand sa se aseze la masa mea din cafeneaua din colt, pe care nu v-o las s-o ghiciti. Si nu, nu este cea cu nuc. Nucul este pentru prietenii de care ma leaga grija (de aceea suntem noi frumosi).
In cele mai multe dimineti cobor singura. Nu am vanat nimic, semn ca cea de-a treia viata a castigat pariul. Tin inca in maini cartea, cu palma intre paginile necitite si as mai cere un ragaz, daca as risca lamentatia. Dar nu, nu pot.
A treia viata este cea mai putin a mea.
Arareori o gasesc si stiu ca am complici care ar putea oricand sa se aseze la masa mea din cafeneaua din colt, pe care nu v-o las s-o ghiciti. Si nu, nu este cea cu nuc. Nucul este pentru prietenii de care ma leaga grija (de aceea suntem noi frumosi).
In cele mai multe dimineti cobor singura. Nu am vanat nimic, semn ca cea de-a treia viata a castigat pariul. Tin inca in maini cartea, cu palma intre paginile necitite si as mai cere un ragaz, daca as risca lamentatia. Dar nu, nu pot.
A treia viata este cea mai putin a mea.
joi, 24 iunie 2010
Gazetari fără redacţie
Despre presă am scris la începutul toamnei trecute, când nu mă imaginam în altă parte decât în redacţie, când fumam doar pentru a povesti cărţi şi când ştiam atâtea poveşti încât prietenii dragi îmi protejau cu iluziile lor lumea. Nu ştiam atunci asta, nu eram atât de înţeleaptă.
La 20 de ani de la reinventarea presei româneşti, deşi nicioadată nu a mai căpătat ea glasul interbelic, idealurile celor care şi-au ales profesia de jurnalist şi-au pierdut din grandoare, pe măsură ce gazetărie s-a deligitimat constant, în tonalităţile unei crize etice scoase la lumină de criza economică fără precedent.
Ce s-a întâmplat în ultimii ani de presă românească? Au apărut analize politice, comentariile, tonul critic, dilemele şi chiar controversele, apoi senzaţionalul, civismul, advertorialul, forum-ul de presă şi jurnalismul individualist transmis pe calea blogului.
Într-un singur an, redacţiile româneşti de la Europa Liberă şi BBC au fost desfiinţate, echipe de jurnalişti au plecat sau au fost demise, patronul de presă a devenit "mogul", ocupând spaţiul de interval dintre politic, economic şi ziarist, culminând cu "deconspirarea" unor jurnalişti ca instrumente ale politicienilor.
Tăcerea unor jurnalişti consacraţi, ale căror voci şi opinii s-au impus în primii ani postdecembrişti ori, din contra, revolta altora şi delimitarea de temele mai tinerelor condeie, scandalurile care s-au transferat de pe scena politică pe cea mediatică, apariţia "mogulilor" şi personalizarea redacţiilor, toate acestea au devenit simptome ale unei veritabile mutaţii structurale în presă.
Pe modelul instituţiilor publice care au fost confiscate nu de reguli şi practici, ci de persoane, instituţiile de presă s-au personalizat, referirile la ele făcându-se prin sintagme ca "ziarul lui Roşca Stănescu", "televiziunea lui Vântu" ori "trustul lui Voiculescu".
O presă sub semnul jumătăţilor de adevăr, în care platformele de dezbatere au devenit tranşee electorale maschează o altă presă, aservită nu intereselor politice ori economice, ci celor ale cetăţeanului abstract, fie el Ion, Ghiţă sau Marin, pentru cei care îşi mai amintesc comentariile literare ale anilor '90.
Nu am niciun sentiment de revoltă, nici măcar de mâhnire. Uneori, pur şi simplu te naşti în secvenţa temporală greşită. Pentru mine şi cei câţiva oameni cu care mă însoţesc, cu vreo şapte, opt decenii mai târziu. Dar totuşi, parcă nu îi şade bine presei lamentaţia în stradă, ca cea a unui bătrân care nu ştie altfel cum să iasă din stinghereala iubitelor care nu îl mai cheamă.
Eu una am noroc. În zilele bune, când apare autobiografia lui Marino ori romanul confiscat şi regăsit al lui Pillat, arunc un ochi către cei care au devenit jurnalişti pentru ca noi să înţelegem nopţile din Piaţa Universităţii. Unii încă au redacţie în care să fumeze pentru a povesti cărţi. Alţii, cei mai mulţi, au abandonat.
De asta spuneam că am noroc: pe mine nu m-au abandonat.
La 20 de ani de la reinventarea presei româneşti, deşi nicioadată nu a mai căpătat ea glasul interbelic, idealurile celor care şi-au ales profesia de jurnalist şi-au pierdut din grandoare, pe măsură ce gazetărie s-a deligitimat constant, în tonalităţile unei crize etice scoase la lumină de criza economică fără precedent.
Ce s-a întâmplat în ultimii ani de presă românească? Au apărut analize politice, comentariile, tonul critic, dilemele şi chiar controversele, apoi senzaţionalul, civismul, advertorialul, forum-ul de presă şi jurnalismul individualist transmis pe calea blogului.
Într-un singur an, redacţiile româneşti de la Europa Liberă şi BBC au fost desfiinţate, echipe de jurnalişti au plecat sau au fost demise, patronul de presă a devenit "mogul", ocupând spaţiul de interval dintre politic, economic şi ziarist, culminând cu "deconspirarea" unor jurnalişti ca instrumente ale politicienilor.
Tăcerea unor jurnalişti consacraţi, ale căror voci şi opinii s-au impus în primii ani postdecembrişti ori, din contra, revolta altora şi delimitarea de temele mai tinerelor condeie, scandalurile care s-au transferat de pe scena politică pe cea mediatică, apariţia "mogulilor" şi personalizarea redacţiilor, toate acestea au devenit simptome ale unei veritabile mutaţii structurale în presă.
Pe modelul instituţiilor publice care au fost confiscate nu de reguli şi practici, ci de persoane, instituţiile de presă s-au personalizat, referirile la ele făcându-se prin sintagme ca "ziarul lui Roşca Stănescu", "televiziunea lui Vântu" ori "trustul lui Voiculescu".
O presă sub semnul jumătăţilor de adevăr, în care platformele de dezbatere au devenit tranşee electorale maschează o altă presă, aservită nu intereselor politice ori economice, ci celor ale cetăţeanului abstract, fie el Ion, Ghiţă sau Marin, pentru cei care îşi mai amintesc comentariile literare ale anilor '90.
Nu am niciun sentiment de revoltă, nici măcar de mâhnire. Uneori, pur şi simplu te naşti în secvenţa temporală greşită. Pentru mine şi cei câţiva oameni cu care mă însoţesc, cu vreo şapte, opt decenii mai târziu. Dar totuşi, parcă nu îi şade bine presei lamentaţia în stradă, ca cea a unui bătrân care nu ştie altfel cum să iasă din stinghereala iubitelor care nu îl mai cheamă.
Eu una am noroc. În zilele bune, când apare autobiografia lui Marino ori romanul confiscat şi regăsit al lui Pillat, arunc un ochi către cei care au devenit jurnalişti pentru ca noi să înţelegem nopţile din Piaţa Universităţii. Unii încă au redacţie în care să fumeze pentru a povesti cărţi. Alţii, cei mai mulţi, au abandonat.
De asta spuneam că am noroc: pe mine nu m-au abandonat.
joi, 20 mai 2010
Dupa chipul si asemanarea
Nu am mai scris de ceva vreme. Vreme in care am devenit o insula care respira pe cont propriu. Imi port hainele cu dor, linia din palma stanga s-a curbat spre interior, pe covor am cuburi de hartie colorata, din care Aletheia ne construieste o mare cu dealuri. Pentru ea, totul e posibil. Pentru ca e ideal. Sau poate gandesc prea departe de Micul Print: posibilul isi cheama idealul. Cert este ca stiu din ce in ce mai putine despre ei. Ma rotesc pe strazi, ii am in privire, dar nu ii mai stiu. Gabe und Aufgabe. Chipul este ceea ce ni s-a dat, Asemanarea este ceea ce ii dam inapoi ca dar, daca suntem norocosi. Sau pur si simplu daca ni se intampla ca, in viata asta a noastra, sa putem fi curati. Nu buni, nu frumosi, ci doar curati. Poate ca despre asta imi vorbea badia pe care il cunoasteti deja, atunci cand cand isi spala pe prispa batistele.
Asa ca imi port hainele care imi seamana, ma alint in bratele copilului care doar mi se aseamana si asta e cea mai curata clipa pe care o traiesc.
Am devenit o insula care isi cauta marea si pe care Aletheia, cine stie, va planta un baobab.
Chiar de nu sunt pe harta de pe raft, voi gasiti drumul catre mine. Am prieteni.
Asa ca imi port hainele care imi seamana, ma alint in bratele copilului care doar mi se aseamana si asta e cea mai curata clipa pe care o traiesc.
Am devenit o insula care isi cauta marea si pe care Aletheia, cine stie, va planta un baobab.
Chiar de nu sunt pe harta de pe raft, voi gasiti drumul catre mine. Am prieteni.
vineri, 23 aprilie 2010
Degetul mare
A desenat o palmă deschisă, colorată în galben. Degetul mare poartă numele de Victor. Apoi urmează mama, sora, fratele cel mic. Pe unghia degetului mic a scris "casa". Victor este numele lui. Are nouă ani, a învăţat să scrie abia anul acesta, dar ce-i place cel mai mult este blocul de desen. Pictează cuvintele, de parcă ar vrea să ne arate că toate cuvintele pe care le ştie au şi ele viaţa lor.
Dacă strângi pumnul, degetul mare le cuprinde pe celelalte. Ca şi cum grija ar fi lucrul pentru care s-a născut.
De-abia de acum contează tot ceea ce putem face pentru el. Este motivul pentru care am venit la Salvaţi Copiii: binele, aici, nu este un efort.
Dacă strângi pumnul, degetul mare le cuprinde pe celelalte. Ca şi cum grija ar fi lucrul pentru care s-a născut.
De-abia de acum contează tot ceea ce putem face pentru el. Este motivul pentru care am venit la Salvaţi Copiii: binele, aici, nu este un efort.
marți, 13 aprilie 2010
Cel despre care nu pot scrie
Am în minte un personaj, cel mai neascultător dinte toate. Îmi dă târcoale de ceva vreme (iar vremea nu apare aici accidental). Ştie la ce oră mă trezesc din primul vis, cât mă chinui să încropesc un al doilea, pentru a lăsa şi eu, o dată, soarele să răsară. "Haide, scrie-mă, valiza e făcută şi devine tot mai grea. De câte ţigări ai nevoie pentru a renunţa la mine?", şi se uită la mine aşa cum numai bădia care chema ploaia o făcea.
Erau zori de zi când mi-am dat seama pentru întâia oară de prezenţa lui. Cu Carpaţiul în colţul gurii, mestecând şi apoi scuipând tutunul galben, ridica domol căldarea din fântână, căutând cu privirea pe cerul acela pe care voi nu l-aţi văzut, dar dacă l-aţi vedea într-o bună zi,vi s-ar aşeza rotocoale în mijlocul frunţii. Nu e nicio taină la mijloc. Cerul e greu, am aflat. Odată ce căldarea ajungea la gura fântâni, mâinile cu atâtea linii brăzdate că putea să-şi ascută gândurile cu ele, o prindeau şi o revărsau peste pământul din preajmă. Şi apoi iar şi iar.
A răsărit soarele, alb şi el, iar bădia tot scoate apă din fântână. Nu e nimic nevrotic în gestul lui singular. Nicio grabă. Niciun popas. Acum s-a oprit. Îşi scutură căciula de blană de miel, aşezată clopot, nu cum o poartă inginerii agronomi. "Dacă nu plouă n-om avea ce mânca" şi scuipă ultimul tutun, bolborosind de parcă n-aş fi fost acolo, în tălpile goale. Plouă. A mai obţinut un răgaz.
"Ei, acum te-ai apucat să scrii despre bădia tău. Auzi, cer greu aşezat în mijlocul frunţii. Căciulă de blană de miel aşezată clopot. Şi-adică ce au inginerii agronomi?", îl aud cu un reproş. E tata.
Erau zori de zi când mi-am dat seama pentru întâia oară de prezenţa lui. Cu Carpaţiul în colţul gurii, mestecând şi apoi scuipând tutunul galben, ridica domol căldarea din fântână, căutând cu privirea pe cerul acela pe care voi nu l-aţi văzut, dar dacă l-aţi vedea într-o bună zi,vi s-ar aşeza rotocoale în mijlocul frunţii. Nu e nicio taină la mijloc. Cerul e greu, am aflat. Odată ce căldarea ajungea la gura fântâni, mâinile cu atâtea linii brăzdate că putea să-şi ascută gândurile cu ele, o prindeau şi o revărsau peste pământul din preajmă. Şi apoi iar şi iar.
A răsărit soarele, alb şi el, iar bădia tot scoate apă din fântână. Nu e nimic nevrotic în gestul lui singular. Nicio grabă. Niciun popas. Acum s-a oprit. Îşi scutură căciula de blană de miel, aşezată clopot, nu cum o poartă inginerii agronomi. "Dacă nu plouă n-om avea ce mânca" şi scuipă ultimul tutun, bolborosind de parcă n-aş fi fost acolo, în tălpile goale. Plouă. A mai obţinut un răgaz.
"Ei, acum te-ai apucat să scrii despre bădia tău. Auzi, cer greu aşezat în mijlocul frunţii. Căciulă de blană de miel aşezată clopot. Şi-adică ce au inginerii agronomi?", îl aud cu un reproş. E tata.
duminică, 11 aprilie 2010
Frizerul şi Abba
Îmi încleştez mâinile de scaun, nu cumva să plec. Încerc să număr, să rememorez, să îmi pun ordine în cele câteva lucruri haotice pe care le am de făcut. Nu merge nimic.
Îi surprind privirea în oglinda mare şi, ca şi cum aş fi deschis poarta, începe să vorbească. Evident, frizeriţa care m-a tuns înainte nu ştia ce face. Mi-a prost diagnosticat părul. Ba că l-a filat, ba că nu a folosit foarfeca cea bună (?), ba că nu a potrivit tunsoarea frunţii. Aşa aflu - deşi nu, nu trebuie, încerc să o conving prin privirea mea mută şi multă - că am fruntea lată. Să-i povestesc de Eliade şi vanitatea copilărească pe care o resimţea atunci când interlocutorul îi remarca fruntea largă, semn fizic al inteligenţei sale enciclopedice?
Când să ies din muţenie cu un salt umoristic după plăcerea mea, fata cu ace în păr şi diverse instrumente de tortură agăţate pe tot corpul a trecut deja la critica şamponului. Nu folosesc şamponul potrivit firului de păr, nu am în dotare un vrăjitoresc aparat de îndreptat şuviţele inestetice prin onduleurile lor şi nu mă clătesc cu apă semidemineralizată. "Dacă părul ar alege..." - nu, nu se poate să fi zis asta. Clipesc fără nervozitate, cu sentimentul clar că mă privesc din afară. În repruşurile suverane ale părului cuminţit aranjat, dau să mă ridic, îngânând desigur un mulţumesc. Neajutorată, îmi îndrept spatele, cu fata cu ace în păr agăţată de mine, pentru ultimele retuşuri.
Am fobie de frizeri. Mă tund rar, de cele mai multe ori singură. Asta, desigur, şi dintr-o teamă de a nu mă mai recunoaşte mai apoi. Iar de câte ori mă las pe mâna frizerului (stilistului, dacă întreabă), ajung acasă şi mă spăl cu furie pe păr. Scenariu urmat întocmai şi acum. Doar că am descoperit că am un breton inegal, pesemne pe măsura frunţii mele largi şi a disproporţiei din cutele care o brăzdează în răstimpuri.
Am primit frumosul nume de Abba. Neavând habar de instrumentul vrăjitoresc care îndreaptă şuviţele fiecare cu tunsoarea ei, am încetat să mă caut oglindă.
Următoarea oprire: buticul cu clămiţe, clame, elastice de păr.
Îi surprind privirea în oglinda mare şi, ca şi cum aş fi deschis poarta, începe să vorbească. Evident, frizeriţa care m-a tuns înainte nu ştia ce face. Mi-a prost diagnosticat părul. Ba că l-a filat, ba că nu a folosit foarfeca cea bună (?), ba că nu a potrivit tunsoarea frunţii. Aşa aflu - deşi nu, nu trebuie, încerc să o conving prin privirea mea mută şi multă - că am fruntea lată. Să-i povestesc de Eliade şi vanitatea copilărească pe care o resimţea atunci când interlocutorul îi remarca fruntea largă, semn fizic al inteligenţei sale enciclopedice?
Când să ies din muţenie cu un salt umoristic după plăcerea mea, fata cu ace în păr şi diverse instrumente de tortură agăţate pe tot corpul a trecut deja la critica şamponului. Nu folosesc şamponul potrivit firului de păr, nu am în dotare un vrăjitoresc aparat de îndreptat şuviţele inestetice prin onduleurile lor şi nu mă clătesc cu apă semidemineralizată. "Dacă părul ar alege..." - nu, nu se poate să fi zis asta. Clipesc fără nervozitate, cu sentimentul clar că mă privesc din afară. În repruşurile suverane ale părului cuminţit aranjat, dau să mă ridic, îngânând desigur un mulţumesc. Neajutorată, îmi îndrept spatele, cu fata cu ace în păr agăţată de mine, pentru ultimele retuşuri.
Am fobie de frizeri. Mă tund rar, de cele mai multe ori singură. Asta, desigur, şi dintr-o teamă de a nu mă mai recunoaşte mai apoi. Iar de câte ori mă las pe mâna frizerului (stilistului, dacă întreabă), ajung acasă şi mă spăl cu furie pe păr. Scenariu urmat întocmai şi acum. Doar că am descoperit că am un breton inegal, pesemne pe măsura frunţii mele largi şi a disproporţiei din cutele care o brăzdează în răstimpuri.
Am primit frumosul nume de Abba. Neavând habar de instrumentul vrăjitoresc care îndreaptă şuviţele fiecare cu tunsoarea ei, am încetat să mă caut oglindă.
Următoarea oprire: buticul cu clămiţe, clame, elastice de păr.
vineri, 9 aprilie 2010
Boc către ţară: mergem înainte, o fi bine?
Premierul Emil Boc şi-ar dori spaţiu de emisie săptămânal, la televiziunea publică, pentru a le vorbi românilor despre guvernarea ţării.
La ora 21:00, să zicem, televizoarele ţării se deschid şi de la mic la mare, cu toţii ascultăm ce s-a mai întâmplat cu a noastră Românie. Unii de bună-seamă îşi iau notiţe. Compară. Subliniază. Îngână sau suduie. La finalul transmisiunii, casele românilor ţin un moment de reculegere.
Ţara îşi aprinde o ţigară.
În Poiana lui Iocan se dispută fără convingere, dar cu patimă. Ca la alegeri. Televiziunea lui Vântu găseşte hibele discursive ale premierului, Voiculescu l-a prins pe Boc înălţat pe vîrfuri, de parcă noi nu ştim că de la 20 de ani încolo trupurile nu se mai înalţă.
Ţara îşi mai aprinde o ţigară. O fi bine?
La ora 21:00, să zicem, televizoarele ţării se deschid şi de la mic la mare, cu toţii ascultăm ce s-a mai întâmplat cu a noastră Românie. Unii de bună-seamă îşi iau notiţe. Compară. Subliniază. Îngână sau suduie. La finalul transmisiunii, casele românilor ţin un moment de reculegere.
Ţara îşi aprinde o ţigară.
În Poiana lui Iocan se dispută fără convingere, dar cu patimă. Ca la alegeri. Televiziunea lui Vântu găseşte hibele discursive ale premierului, Voiculescu l-a prins pe Boc înălţat pe vîrfuri, de parcă noi nu ştim că de la 20 de ani încolo trupurile nu se mai înalţă.
Ţara îşi mai aprinde o ţigară. O fi bine?
"Nimic din ce-i românesc nu dispare". Şi totuşi...
Ce să fie românescul? În acest caz specific, proprietarul unei "ţuicării" aflate la graniţa Moldovei cu Bucovina (ţinutul fagilor sau cum îmi plăcea mie să desfac etimologic, al cărţilor) ne spune că pruna căzută în grădină şi apoi presată în butoi, ajunsă după un timp licoare bahică şi vândută cu mândrie la poarta casei este una dintre emblemele românescului.
În provincie, la Moldova după spusa bucureştenilor, românescul pare a se fi prezervat în sensul de mai sus. Am văzut case cu acoperiş de stuf, prăvălite fără duioşie împreună cu dealul infinit ondulat. Dar mândre cum n-aţi mai văzut! Pereţii care pe Gandi l-ar fi făcut invidios, răsuciţi într-o proză în care timpul nu are ce căuta, erau spijiniţi de asupritoarele termopane.
Provincia este o mare familie, care seara se aşează la masă fără a depăna ziua ce a trecut. Nepotismele, şpăgile, derâderile se resimt însutit într-o lume în care "al nostru" şi "ai noştri" au cel mai posesiv înţeles.
În provincie, la Moldova după spusa bucureştenilor, românescul pare a se fi prezervat în sensul de mai sus. Am văzut case cu acoperiş de stuf, prăvălite fără duioşie împreună cu dealul infinit ondulat. Dar mândre cum n-aţi mai văzut! Pereţii care pe Gandi l-ar fi făcut invidios, răsuciţi într-o proză în care timpul nu are ce căuta, erau spijiniţi de asupritoarele termopane.
Provincia este o mare familie, care seara se aşează la masă fără a depăna ziua ce a trecut. Nepotismele, şpăgile, derâderile se resimt însutit într-o lume în care "al nostru" şi "ai noştri" au cel mai posesiv înţeles.
vineri, 2 aprilie 2010
Covrigi la feminin
"Eu le-am zis pacienţilor că medicamentele se scumpesc cu 6, 2 la sută. De şase ori mai scumpe, îţi dai seama în ce ţară trăim??!!", şi se uită cu emfază în jur, în aprobarea manifestă a celor încă 15 înşiruiţi la coadă.
"Vrei să îţi iau un covrig?" - "Nu. Vreau mai multe, cinci sau şase. Numai să nu le ia copiii ăştia pe toate", îşi vorbesc peste gardul simbolic două pensionare, măsurând impertinenţa elevilor de la şcoala de peste drum.
Covrigii, moi şi calzi, se lăfăie în lumina prăfoasă a primăverii mult invocate. Se potrivesc la orice. Pot fi purtaţi la tocuri, în sacoşa de rafie, în geanta prinsă pe mijlocul braţului, atâta timp cât "ce vrei,dragă, asta e ţara în care să trăim" se aude mocnit.
Îi dispreţuim pe ceilalţi ai noştri compatrioţi cu superioritatea spectatorului care se mişcă degajat printre ruinele unei istorii păguboase. Băşcălia şi derâderea, iată două tipuri de relaţionare cu ţara în care ne-a fost să ne naştem, fără a fi măcar întrebaţi (câtă nedreptate!).
Suntem deconstructivişti avant la lettre, indiferent de construcţie.
Abandonul spiritului critic într-o ironizare auto şi atot-suficientă a devenit, printr-o logică răsturnată, unul colectiv. Şi atunci este perfect plauzibil ca o creştere de 6,2 la sută să însemne de şase ori mai mult, iar covrigul naţional să fie de genul feminin, ca toate marile figuri care stau în spatele bărbaţilor iluştri ai istoriei.
"Vrei să îţi iau un covrig?" - "Nu. Vreau mai multe, cinci sau şase. Numai să nu le ia copiii ăştia pe toate", îşi vorbesc peste gardul simbolic două pensionare, măsurând impertinenţa elevilor de la şcoala de peste drum.
Covrigii, moi şi calzi, se lăfăie în lumina prăfoasă a primăverii mult invocate. Se potrivesc la orice. Pot fi purtaţi la tocuri, în sacoşa de rafie, în geanta prinsă pe mijlocul braţului, atâta timp cât "ce vrei,dragă, asta e ţara în care să trăim" se aude mocnit.
Îi dispreţuim pe ceilalţi ai noştri compatrioţi cu superioritatea spectatorului care se mişcă degajat printre ruinele unei istorii păguboase. Băşcălia şi derâderea, iată două tipuri de relaţionare cu ţara în care ne-a fost să ne naştem, fără a fi măcar întrebaţi (câtă nedreptate!).
Suntem deconstructivişti avant la lettre, indiferent de construcţie.
Abandonul spiritului critic într-o ironizare auto şi atot-suficientă a devenit, printr-o logică răsturnată, unul colectiv. Şi atunci este perfect plauzibil ca o creştere de 6,2 la sută să însemne de şase ori mai mult, iar covrigul naţional să fie de genul feminin, ca toate marile figuri care stau în spatele bărbaţilor iluştri ai istoriei.
miercuri, 31 martie 2010
Tristeţi stradale
Nu vreau să fiu rea, dar punându-ma de fiecare dată la adăpostul şicanelor cotidiene îmi asum falsitatea. Pentru că mi se pare prea grea povara de a-i asculta pe unii cum vorbesc despre viaţă şi proiecte fără a avea habar, fără a da seama de intuiţie sau cunoştinţe (cum i se zice în breaslă, background) şi de multe ori oscilând între semnificaţiile termenilor presăraţi ca piperul în discurs. Iar reprimarea legitimă până la un punct a imaginii derapajelor din societatea noastră postcomunistă, integrată şi redefinită devine, în cele din urmă, forţată.
Nu sufăr de sentimentul de nedreptate. Nu sunt interesată de ierarhii şi cu atât mai puţin de ecusoane şi cărţi de vizită. Vorbesc cu oamenii, mă împrietenesc, îi tachinez şi provoc, ies la cafea. Ne alegem. Asta e frumos în prietenii: alegerea reciprocă. La nivel macro, nu mai funcţionează. Nu alegi şi nici nu eşti ales când vine vorba de instituţii, societate şi, mai nou, de "job". Lipseşte de ambele părţi miza. Instinctul de a construi.
Ce vreau eu sa va spun aici nerăsfăţându-mă este că sunt tristă. Atenţie, nu deprimată! Tristă pentru oamenii care îmi lasă amintire o carte de vizită cu design de manager, adeseori în limba lui Beckett (na, ca nu am scris Shakespeare) şi cinci minute de monolog în care "decât" este, cu încăpăţânare, oricare al doilea cuvânt (pe modelul lui fucking). Tristă pentru Şimonca care nu mai are unde scrie, aidoma câtorva (nu mulţi, admit) jurnalişti de calibru, dispăruţi, notaţi pe listele negre ale politicienilor şi mogulilor (listele comune, vreau eu sa zic şi adica de ce să nu zic) ori lăsaţi pe margine. Tristă pentru oamenii mei dragi care poartă acum un război fără cuceriri (de nici o parte) şi pentru care aş construi un bunker. Sau o altă ţară. Tristă pentru că avem în dicţionar cuvântul patrie. Şi în Constituţie conceptul de cetăţenie, deşi lipseşte cronic (chiar în textul constituţional) comunitatea de cetăţeni.
Şi mai sunt tristă pentru că: am momente în care renunţ, înjur, îmi pun problema nedreptăţii sociale, dar n-aş vota stânga în vecii vecilor (Amin), sunt cel puţin câte zece câini ai nimănui şi deci ai tuturor (asta e dilema mea: sunt un bun comun, ca spaţiul verde de la bloc, de aceea li se zice comunitari?) pe fiecare stradă, unul pentru fiecare groapă din asfalt, am un gol organic în uşurătatea de a-mi face iluzii, concursurile la TVR şi RRA sunt nişte puneri în scenă, miros a spital cu pereţi scorojiţi, deşi am făcut duş de două ori pe zi de săptămâna trecută când am mers să îmi văd o prietenă în spital. Şi pentru că mama a tăiat vişinul cel stâng şi bătrân. Şi pentru că obosesc indiferent de cafea.
Şi mai sunt tristă pentru că nu îmi mai pun nervii la bătaie când încerc să conving Protecţia Copilului să îi ia în grijă pe cei doi fraţi de pe bulevardul Magheru care aveau trei, patru ani şi acum au 15, 16 şi încă îmi cer un covrig sau poate că ei îmi cer grija (de ce nu păsarea?) ori un zâmbet ori pur şi simplu să fie şi ei parte din lumea noastră, aşa urâtă şi grăbită cum e ea. Iar astăzi mi-am pierdut (oare unde, că acasă nu e) impulsul sarcasmului dozat şi am ascultat fără reacţie cum eram apostrofată că i-am încurcat pe Shakespeare şi Ionesco, atribuindu-i celui din urmă Macbett. Şi doar aveam replică, pentru că mi se întâmplă a doua oară! Satira ionesciană, omul dispensabil în istorie, invoca-l-aş chiar pe Tolstoi! Dar nu am zis nimic. Am obosit în ciuda celor trei cafele şi doar m-am întristat.
Dar tristă şi cel mai tristă sunt pentru că am ajuns în momentul în care îmi este imposibil. Nu mai am răbdare.
Nu sufăr de sentimentul de nedreptate. Nu sunt interesată de ierarhii şi cu atât mai puţin de ecusoane şi cărţi de vizită. Vorbesc cu oamenii, mă împrietenesc, îi tachinez şi provoc, ies la cafea. Ne alegem. Asta e frumos în prietenii: alegerea reciprocă. La nivel macro, nu mai funcţionează. Nu alegi şi nici nu eşti ales când vine vorba de instituţii, societate şi, mai nou, de "job". Lipseşte de ambele părţi miza. Instinctul de a construi.
Ce vreau eu sa va spun aici nerăsfăţându-mă este că sunt tristă. Atenţie, nu deprimată! Tristă pentru oamenii care îmi lasă amintire o carte de vizită cu design de manager, adeseori în limba lui Beckett (na, ca nu am scris Shakespeare) şi cinci minute de monolog în care "decât" este, cu încăpăţânare, oricare al doilea cuvânt (pe modelul lui fucking). Tristă pentru Şimonca care nu mai are unde scrie, aidoma câtorva (nu mulţi, admit) jurnalişti de calibru, dispăruţi, notaţi pe listele negre ale politicienilor şi mogulilor (listele comune, vreau eu sa zic şi adica de ce să nu zic) ori lăsaţi pe margine. Tristă pentru oamenii mei dragi care poartă acum un război fără cuceriri (de nici o parte) şi pentru care aş construi un bunker. Sau o altă ţară. Tristă pentru că avem în dicţionar cuvântul patrie. Şi în Constituţie conceptul de cetăţenie, deşi lipseşte cronic (chiar în textul constituţional) comunitatea de cetăţeni.
Şi mai sunt tristă pentru că: am momente în care renunţ, înjur, îmi pun problema nedreptăţii sociale, dar n-aş vota stânga în vecii vecilor (Amin), sunt cel puţin câte zece câini ai nimănui şi deci ai tuturor (asta e dilema mea: sunt un bun comun, ca spaţiul verde de la bloc, de aceea li se zice comunitari?) pe fiecare stradă, unul pentru fiecare groapă din asfalt, am un gol organic în uşurătatea de a-mi face iluzii, concursurile la TVR şi RRA sunt nişte puneri în scenă, miros a spital cu pereţi scorojiţi, deşi am făcut duş de două ori pe zi de săptămâna trecută când am mers să îmi văd o prietenă în spital. Şi pentru că mama a tăiat vişinul cel stâng şi bătrân. Şi pentru că obosesc indiferent de cafea.
Şi mai sunt tristă pentru că nu îmi mai pun nervii la bătaie când încerc să conving Protecţia Copilului să îi ia în grijă pe cei doi fraţi de pe bulevardul Magheru care aveau trei, patru ani şi acum au 15, 16 şi încă îmi cer un covrig sau poate că ei îmi cer grija (de ce nu păsarea?) ori un zâmbet ori pur şi simplu să fie şi ei parte din lumea noastră, aşa urâtă şi grăbită cum e ea. Iar astăzi mi-am pierdut (oare unde, că acasă nu e) impulsul sarcasmului dozat şi am ascultat fără reacţie cum eram apostrofată că i-am încurcat pe Shakespeare şi Ionesco, atribuindu-i celui din urmă Macbett. Şi doar aveam replică, pentru că mi se întâmplă a doua oară! Satira ionesciană, omul dispensabil în istorie, invoca-l-aş chiar pe Tolstoi! Dar nu am zis nimic. Am obosit în ciuda celor trei cafele şi doar m-am întristat.
Dar tristă şi cel mai tristă sunt pentru că am ajuns în momentul în care îmi este imposibil. Nu mai am răbdare.
Jurnalism versus PR (intuirea unei relaţii)
Pare a fi una dintre relaţiile constitutive spaţiului public. Teoretic, ar trebui într-adevăr să fie o relaţie, adică să articuleze un registru comun în care cei doi, jurnalistul şi PR-istul, să se întâlnească. Problema survine atunci când relaţia se mută acasă la jurnalist. Şi când PR-ul devine presă.
Această deformare a relaţiei nu face bine nimănui. Nici presei, incapabilă astfel să definească o agendă, nici PR-ului, tributar unui surplus de comunicate publicate. Într-un mesaj, fie el de presă sau PR, cea care face diferenţa este împachetarea. Accesul la faptul brut/produs îl are orişicine, de unde relevanţa modalităţii de împachetare a faptului/produsului de comunicat.
Primeam câteva zeci de comunicate pe zi, multe dintre ele neutilizabile jurnalistic. Aşa am înţeles că cine, ce şi când/unde sunt importante din punctul de vedere al omului de PR, dar depăşite ca miză jurnalistică de "de ce" sau "pentru ce".
Întocmai pentru că oamenii gândesc în conexiuni, de multe ori simbolice, comunicatul de presă nu trebuie să dea senzaţia ermetismului, ca un document Read Only.
Această deformare a relaţiei nu face bine nimănui. Nici presei, incapabilă astfel să definească o agendă, nici PR-ului, tributar unui surplus de comunicate publicate. Într-un mesaj, fie el de presă sau PR, cea care face diferenţa este împachetarea. Accesul la faptul brut/produs îl are orişicine, de unde relevanţa modalităţii de împachetare a faptului/produsului de comunicat.
Primeam câteva zeci de comunicate pe zi, multe dintre ele neutilizabile jurnalistic. Aşa am înţeles că cine, ce şi când/unde sunt importante din punctul de vedere al omului de PR, dar depăşite ca miză jurnalistică de "de ce" sau "pentru ce".
Întocmai pentru că oamenii gândesc în conexiuni, de multe ori simbolice, comunicatul de presă nu trebuie să dea senzaţia ermetismului, ca un document Read Only.
luni, 29 martie 2010
O conjucţie constituţională - exerciţiu pe marginea lui „totul se dispută”
Aidoma unei istorisiri, totul a început în ziua de 16 ianuarie 2009, când şeful statului a avizat favorabil începerea urmăririi penale a opt foşti şi actuali (la acea dată) miniştri: Adrian Năstase (fost prim-ministru), Miron Mitrea (fost ministru al lucrărilor publice, transporturilor şi locuinţei), Tudor Chiuariu (fost ministru al Justiţiei), Zsolt Nagy (fost ministru al comunicaţiilor şi tehnologiei informaţiei), Victor Babiuc (fost ministru al apărării naţionale), Paul Păcuraru (ministrul Muncii în funcţie la acea dată), Codruţ Şereş (fost ministru al economiei şi comerţului), Decebal Traian Remeş (fost ministru al agriculturii).
Din acest punct, dezbaterea articulează autoritatea prin care preşedintele a dat undă verde anchetării celor opt, de vreme ce aceştia, ca actuali sau foşti membri ai executivului, au primit investitura, aşadar legitimitatea Parlamentului. Succesiv, CSM şi preşedintele Senatului au cerut CCR să definească actorii din prim-plan şi „regulile jocului”; pe 7 februarie, Consiliul Superior al Magistraturii a sesizat Curtea, în legătură cu existenţa unui conflict de natură constituţională între Ministerul Public şi Parlamentul României, legat de anchetarea miniştrilor care sunt şi parlamentari, iar o zi mai târziu Nicolae Văcăroiu a cerut CCR să se pronunţe asupra unui alt conflict constituţional, de această dată între preşedinte, Ministerul Public şi Ministerul Justiţiei, pe de o parte şi Parlament, pe de altă parte.
Curtea Constituţională, pusă în situaţia de a arbitra autentic disputa dintre puterile statului, pe cele două paliere, a recunoscut existenţa unui conflict constituţional între Parlament şi Ministerul Public, dar a negat conflictul dintre instituţia prezidenţială şi cea legislativă, argumentând că Traian Băsescu a respectat regulile jocului, afirmându-şi prerogativa legală de a aviza începerea urmării penale a miniştrilor-parlamentari. Odată cu soluţionarea celor două cereri, CCR a modificat cadrul jocului dintre puteri, explicitând şi împărţind roluri/competenţe preşedintelui şi Parlamentului. Asfel, Curtea a decis ca Parchetul să sesizeze nu instituţia prezidenţială, ci Camera Deputaţilor sau Senatul, pentru a cere avizul începerii urmării penale a miniştrilor care au şi statut de deputat sau senator. CCR a stabilit că foştii sau actualii miniştri care sunt şi parlamentari nu pot fi urmăriţi penal fără aprobarea Camerei din care fac parte, ei având un regim privilegiat chiar în raport cu simplii parlamentari care, conform Constituţiei, pot fi cercetaţi fără acordul Parlamentului. Avizul Legislativului intervine în situaţia simplilor parlamentari doar în cazul în care se pune problema arestării, reţinerii sau percheziţiei. Procedura pentru anchetarea miniştrilor-parlamentari a fost definită astfel încât Camerei din care aceştia fac parte îi revine autoritatea de a decide dacă aceştia vor fi înaintaţi justiţiei sau nu, cu menţiunea că, dacă vorbim de membri ai executivului care nu au şi calitatea de parlamentar, şeful statului devine autoritatea care decide dacă ancheta penală în cazul acestora poate continua.
Cu toate că procedura a fost articulată, rolurile distribuite, dosarele deja înaintate de procurori, dezbaterea a căpătat noi valenţe. Legea răspunderii ministeriale a fost truchiată, prin declararea mai multor articole drept neconstituţionale de către CCR, la fel şi Regulamentele Camerei Deputaţilor şi Senatului. Pe 22 aprilie, Curtea Constituţională a declarat neconstituţional „amendamentul Nicolicea” adus Legii responsabilităţii ministeriale , care stipula că, în cazul în care preşedintele României a cerut urmărirea penală a unui membru al Guvernului care este şi deputat sau senator, ministrul Justiţiei sau premierul va solicita Camerei competente avizarea cererii de începere a urmăririi penale. Deputaţii au operat pe proiectul de modificare a articolului 23 din legea 115/1999, scopul iniţial fiind punerea în acord a legii cu o decizie luată de CCR în cazul excepţiei de neconstituţionalitate ridicată de fostul premier Adrian Năstase şi acceptată de Curte. Potrivit deciziei respective, şi foştilor miniştri li se aplică prevederile din legea răspunderii ministeriale referitoare la începerea urmăririi penale.
Patru dosare de miniştri (foşti şi la acea dată actuali) parlamentari au ajuns astfel la filtrele comisiilor jurdidice din cele două camere, după ce sesizările procurorilor au fost înaintate acestora. În cazurile deputaţilor Mitrea şi Năstase, comisia şi-a finalizat raportul fără a face o recomandare de vot plenului, argumentând în subsidiar că dosarele sunt de factură politică. Senatul în schimb, întrunit în sesiune extraordinară în luna august, a decis ridicarea imunităţii parlamentare în cazul liberalului Paul Păcuraru, pe atunci ministru al Muncii în funcţie şi în cel al fostului ministru al Economiei, conservatorul Codruţ Şereş. Votul în plenul celor două Camere s-a desfăşurat sub auspiciile unei noi sesizări, făcute de democrat-liberali de această dată, la Curtea Constituţională, prin care se reclama neconstituţionalitatea a două prevederi din regulamentul Camerei Deputaţilor şi din cel al Senatului, privitoare la numărul de voturi necesare avizării începerii urmăririi penale a parlamentarilor. Mai exact, regulamentele celor două camere cereau votul a două treimi dintre deputaţi, respectiv votul a jumătate plus unu la senatori, pentru a se începe urmărirea penală a miniştrilor-parlamentari. După ce tema a fost înscrisă pe agenda politică, ea a intrat în spaţiul public, alimentată fiind de scrisorile adresate de şeful statului lui Bogdan Olteanu, preşedintele Camerei Deputaţilor, prin care îi solicita întrunirea Parlamentului în sesiune extraordinară, pentru ca dosarele celor patru să fie analizate. În acest context, configurat de declaraţii publice, interviuri în media şi epistole, s-a desfăşurat votul din cele două camere, urmarea fiind aceea că Şereş şi Păcuraru au fost lăsaţi fără imunitate, iar Mitrea şi Năstase au fost apăraţi de colegii deputaţi, care au dat un vot negative solicitării de începere a urmăririi penale. [6] După votul din camere, pe 1 octombrie, a venit şi răspunsul Curţii la sesizarea PD-L: prevederile din regulamentele camerelor, referitoare la cvorumul necesar avizării începerii urmăririi penale, sunt neconstituţionale, contravenind articolului 76, alin. (2) al Constituţiei, care prevede că „legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi, din fiecare cameră.” CCR a lăsat un termen de 45 de zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, pentru ca Parlamentul să-şi pună în acord prevederile cu dispoziţiile Constituţiei, perioadă în care „dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale se suspendă de drept”.
De la definirea autorităţii apte să dea undă verde anchetei procurorilor, până la delimitarea regulilor de joc şi a procedurii, făcută episodic, faptul de a ancheta penal un ministru-parlamentar s-a disputat în multiplele sale aspecte şi între toţi actorii implicaţi: preşedinte, Guvern (care, prin „ordonanţa Chiuariu”, declarată mai târziu neconstituţională de CCR, a desfiinţat comisia de la Cotroceni), Parlament, CSM, procurori. Rezultatul vizibil este acela că unul dintre miniştrii-parlamentari şi-a conservat imunitatea, în speţă Adrian Năstase, doi dintre ei au fost lăsaţi de colegi în faţa justiţiei, Păcuraru şi Şereş, iar unul, Miron Mitrea, şi-a înaintat demisia, pentru a se pune la dispoziţia procurorilor sau, ne permitem a spune, într-un gest de imagine.
O conjuncţie care pune probleme constituţionale: „şi”
Controlul asupra avizării începerii urmării penale a miniştrilor a fost împărţit de CCR între şeful statului (dacă miniştrii sunt simpli membri ai cabinetului) şi Parlament (dacă membrul executivului are şi calitatea de deputat sau senator). Decizia Curţii se înscrie nu doar în registrul juridic, dar şi în cel semantic, pentru că motivarea face apel la sensul unei conjuncţii pusă în joc mai mult ca niciodată deşi, în mod uzual, interogaţiile asupra ei sunt inutile. Este vorba despre conjuncţia „şi”, inserată de legiuitor în alin. (2) al art. 109 din Constituţie: „Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi[7] Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.” Unele voci, printre care şi cea a preşedintelui Senatului, au suţinut că particula „şi” are, în acest caz, sens cumulativ, ceea ce înseamnă că este necesar avizul tuturor celor trei instanţe, pentru ca un membru al guvernului să poată fi anchetat de procurori. Mai departe, argumentaţia s-a nuanţat, cei care susţineau obligativitatea ca Parlamentul să fie cel care dă avizul apelând la principiul analogiei: de vreme ce, politic, fiecare membru al guvernului răspunde solidar în faţa Parlamentului, acelaşi lucru este justificat a se produce şi dacă vorbim de răspunderea penală. Mai mult, membrii cabinetului primesc votul de încredere al Legislativului, la momentul formării guvernului, implicaţia fiind aceea că tot Legislativul ridică încrederea acordată (politic, pe cale moţiunii, iar penal, prin avizarea urmării penale). Oponenţii în această dezbatere erau cei care interpretau banala conjuncţie într-o lectură diferită, în care „şi” primea înţelesul lui „sau”. În măsura în care situaţiile nu erau definite, autoritatea de a aviza anchetarea minştrilor revenea în mod aleatoriu fiecăreia dintre cele trei instanţe.
Decizia Curţii din 10 aprilie cuprinde un paragraf dedicat înţelesului conjuncţiei „şi”: aceasta semnifică, explică magistraţii, „sfârşitul unei enumerări, care conferă fiecăreia dintre cele trei autorităţi o competenţă proprie”. Textul constituţional exclude atât competenţa cumulativă a cererilor, cât şi competenţa alternativă a celor trei autorităţi. În plus, CCR afirmă că nu este vorba, în acest caz, de statuarea unei imunităţi guvernamentale, ci de o „garanţie constituţională de ordin procedural”, al cărei scop este „ocrotirea binelui public”. După ce „şi” a fost încadrat schematic, competenţele specifice celor trei autorităţi au fost definite, în sensul în care cumulul calităţii de deputat sau senator cu cea de membru al guvernului atrage competenţa camerei din care face parte pentru a cere urmărirea penală.
Disputa în jurul condiţiilor de posibilitate a anchetării miniştrilor-parlamentari a mutat accentul pe Curtea Constituţională, care a fost scoasă din registrul de veghe al echilibrului între puteri şi pusă să arbitreze conflictele dintre puteri. De câteva ori, însă, CCR nu s-a putut abţine să nu joace puţin pe propriul teren, preşedintele Curţii, Ioan Vida, creând dispute suplimentare, prin câteva declaraţii publice date de-a lungul procesului decizional. Amploarea pe care a luat-o dezbaterea poate fi citită ca interes pentru problemele de ordin constituţional, ceea ce ar constitui un plus al vieţii sociale şi politice sau, mult mai cotidian, ca mutare a bătăliilor politice la CCR. Cet este că dezbaterea a reuşit să numească şi să definească actorii, precum şi procedura prin care un ministru ajunge în faţa justiţiei. După ce încă din 1866 se pune problema responsabilităţii penale a membrilor guvernului, în termeni aproape identici, abia prin decizia din 2008, CCR a clarificat limitele şi competenţele fiecărei puteri. Constituţia din 1866 prevede, la art. 101 că, pentru cercetarea miniştrilor, „fiecare din ambele adunări, precum şi Domnul au dreptul de a acuza şi a-i trimite în judecată dinaintea Înaltei Curţi de Casaţiune şi Justiţie". Zece ani mai târziu, apare şi primul caz în care se încearcă trimiterea în judecată a unor miniştri din cabinetul Lascăr Catargiu (1871-1876), dar episodul se încheie, înainte ca demnitarii să ajungă în faţa justiţiei.
Din acest punct, dezbaterea articulează autoritatea prin care preşedintele a dat undă verde anchetării celor opt, de vreme ce aceştia, ca actuali sau foşti membri ai executivului, au primit investitura, aşadar legitimitatea Parlamentului. Succesiv, CSM şi preşedintele Senatului au cerut CCR să definească actorii din prim-plan şi „regulile jocului”; pe 7 februarie, Consiliul Superior al Magistraturii a sesizat Curtea, în legătură cu existenţa unui conflict de natură constituţională între Ministerul Public şi Parlamentul României, legat de anchetarea miniştrilor care sunt şi parlamentari, iar o zi mai târziu Nicolae Văcăroiu a cerut CCR să se pronunţe asupra unui alt conflict constituţional, de această dată între preşedinte, Ministerul Public şi Ministerul Justiţiei, pe de o parte şi Parlament, pe de altă parte.
Curtea Constituţională, pusă în situaţia de a arbitra autentic disputa dintre puterile statului, pe cele două paliere, a recunoscut existenţa unui conflict constituţional între Parlament şi Ministerul Public, dar a negat conflictul dintre instituţia prezidenţială şi cea legislativă, argumentând că Traian Băsescu a respectat regulile jocului, afirmându-şi prerogativa legală de a aviza începerea urmării penale a miniştrilor-parlamentari. Odată cu soluţionarea celor două cereri, CCR a modificat cadrul jocului dintre puteri, explicitând şi împărţind roluri/competenţe preşedintelui şi Parlamentului. Asfel, Curtea a decis ca Parchetul să sesizeze nu instituţia prezidenţială, ci Camera Deputaţilor sau Senatul, pentru a cere avizul începerii urmării penale a miniştrilor care au şi statut de deputat sau senator. CCR a stabilit că foştii sau actualii miniştri care sunt şi parlamentari nu pot fi urmăriţi penal fără aprobarea Camerei din care fac parte, ei având un regim privilegiat chiar în raport cu simplii parlamentari care, conform Constituţiei, pot fi cercetaţi fără acordul Parlamentului. Avizul Legislativului intervine în situaţia simplilor parlamentari doar în cazul în care se pune problema arestării, reţinerii sau percheziţiei. Procedura pentru anchetarea miniştrilor-parlamentari a fost definită astfel încât Camerei din care aceştia fac parte îi revine autoritatea de a decide dacă aceştia vor fi înaintaţi justiţiei sau nu, cu menţiunea că, dacă vorbim de membri ai executivului care nu au şi calitatea de parlamentar, şeful statului devine autoritatea care decide dacă ancheta penală în cazul acestora poate continua.
Cu toate că procedura a fost articulată, rolurile distribuite, dosarele deja înaintate de procurori, dezbaterea a căpătat noi valenţe. Legea răspunderii ministeriale a fost truchiată, prin declararea mai multor articole drept neconstituţionale de către CCR, la fel şi Regulamentele Camerei Deputaţilor şi Senatului. Pe 22 aprilie, Curtea Constituţională a declarat neconstituţional „amendamentul Nicolicea” adus Legii responsabilităţii ministeriale , care stipula că, în cazul în care preşedintele României a cerut urmărirea penală a unui membru al Guvernului care este şi deputat sau senator, ministrul Justiţiei sau premierul va solicita Camerei competente avizarea cererii de începere a urmăririi penale. Deputaţii au operat pe proiectul de modificare a articolului 23 din legea 115/1999, scopul iniţial fiind punerea în acord a legii cu o decizie luată de CCR în cazul excepţiei de neconstituţionalitate ridicată de fostul premier Adrian Năstase şi acceptată de Curte. Potrivit deciziei respective, şi foştilor miniştri li se aplică prevederile din legea răspunderii ministeriale referitoare la începerea urmăririi penale.
Patru dosare de miniştri (foşti şi la acea dată actuali) parlamentari au ajuns astfel la filtrele comisiilor jurdidice din cele două camere, după ce sesizările procurorilor au fost înaintate acestora. În cazurile deputaţilor Mitrea şi Năstase, comisia şi-a finalizat raportul fără a face o recomandare de vot plenului, argumentând în subsidiar că dosarele sunt de factură politică. Senatul în schimb, întrunit în sesiune extraordinară în luna august, a decis ridicarea imunităţii parlamentare în cazul liberalului Paul Păcuraru, pe atunci ministru al Muncii în funcţie şi în cel al fostului ministru al Economiei, conservatorul Codruţ Şereş. Votul în plenul celor două Camere s-a desfăşurat sub auspiciile unei noi sesizări, făcute de democrat-liberali de această dată, la Curtea Constituţională, prin care se reclama neconstituţionalitatea a două prevederi din regulamentul Camerei Deputaţilor şi din cel al Senatului, privitoare la numărul de voturi necesare avizării începerii urmăririi penale a parlamentarilor. Mai exact, regulamentele celor două camere cereau votul a două treimi dintre deputaţi, respectiv votul a jumătate plus unu la senatori, pentru a se începe urmărirea penală a miniştrilor-parlamentari. După ce tema a fost înscrisă pe agenda politică, ea a intrat în spaţiul public, alimentată fiind de scrisorile adresate de şeful statului lui Bogdan Olteanu, preşedintele Camerei Deputaţilor, prin care îi solicita întrunirea Parlamentului în sesiune extraordinară, pentru ca dosarele celor patru să fie analizate. În acest context, configurat de declaraţii publice, interviuri în media şi epistole, s-a desfăşurat votul din cele două camere, urmarea fiind aceea că Şereş şi Păcuraru au fost lăsaţi fără imunitate, iar Mitrea şi Năstase au fost apăraţi de colegii deputaţi, care au dat un vot negative solicitării de începere a urmăririi penale. [6] După votul din camere, pe 1 octombrie, a venit şi răspunsul Curţii la sesizarea PD-L: prevederile din regulamentele camerelor, referitoare la cvorumul necesar avizării începerii urmăririi penale, sunt neconstituţionale, contravenind articolului 76, alin. (2) al Constituţiei, care prevede că „legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi, din fiecare cameră.” CCR a lăsat un termen de 45 de zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, pentru ca Parlamentul să-şi pună în acord prevederile cu dispoziţiile Constituţiei, perioadă în care „dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale se suspendă de drept”.
De la definirea autorităţii apte să dea undă verde anchetei procurorilor, până la delimitarea regulilor de joc şi a procedurii, făcută episodic, faptul de a ancheta penal un ministru-parlamentar s-a disputat în multiplele sale aspecte şi între toţi actorii implicaţi: preşedinte, Guvern (care, prin „ordonanţa Chiuariu”, declarată mai târziu neconstituţională de CCR, a desfiinţat comisia de la Cotroceni), Parlament, CSM, procurori. Rezultatul vizibil este acela că unul dintre miniştrii-parlamentari şi-a conservat imunitatea, în speţă Adrian Năstase, doi dintre ei au fost lăsaţi de colegi în faţa justiţiei, Păcuraru şi Şereş, iar unul, Miron Mitrea, şi-a înaintat demisia, pentru a se pune la dispoziţia procurorilor sau, ne permitem a spune, într-un gest de imagine.
O conjuncţie care pune probleme constituţionale: „şi”
Controlul asupra avizării începerii urmării penale a miniştrilor a fost împărţit de CCR între şeful statului (dacă miniştrii sunt simpli membri ai cabinetului) şi Parlament (dacă membrul executivului are şi calitatea de deputat sau senator). Decizia Curţii se înscrie nu doar în registrul juridic, dar şi în cel semantic, pentru că motivarea face apel la sensul unei conjuncţii pusă în joc mai mult ca niciodată deşi, în mod uzual, interogaţiile asupra ei sunt inutile. Este vorba despre conjuncţia „şi”, inserată de legiuitor în alin. (2) al art. 109 din Constituţie: „Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi[7] Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.” Unele voci, printre care şi cea a preşedintelui Senatului, au suţinut că particula „şi” are, în acest caz, sens cumulativ, ceea ce înseamnă că este necesar avizul tuturor celor trei instanţe, pentru ca un membru al guvernului să poată fi anchetat de procurori. Mai departe, argumentaţia s-a nuanţat, cei care susţineau obligativitatea ca Parlamentul să fie cel care dă avizul apelând la principiul analogiei: de vreme ce, politic, fiecare membru al guvernului răspunde solidar în faţa Parlamentului, acelaşi lucru este justificat a se produce şi dacă vorbim de răspunderea penală. Mai mult, membrii cabinetului primesc votul de încredere al Legislativului, la momentul formării guvernului, implicaţia fiind aceea că tot Legislativul ridică încrederea acordată (politic, pe cale moţiunii, iar penal, prin avizarea urmării penale). Oponenţii în această dezbatere erau cei care interpretau banala conjuncţie într-o lectură diferită, în care „şi” primea înţelesul lui „sau”. În măsura în care situaţiile nu erau definite, autoritatea de a aviza anchetarea minştrilor revenea în mod aleatoriu fiecăreia dintre cele trei instanţe.
Decizia Curţii din 10 aprilie cuprinde un paragraf dedicat înţelesului conjuncţiei „şi”: aceasta semnifică, explică magistraţii, „sfârşitul unei enumerări, care conferă fiecăreia dintre cele trei autorităţi o competenţă proprie”. Textul constituţional exclude atât competenţa cumulativă a cererilor, cât şi competenţa alternativă a celor trei autorităţi. În plus, CCR afirmă că nu este vorba, în acest caz, de statuarea unei imunităţi guvernamentale, ci de o „garanţie constituţională de ordin procedural”, al cărei scop este „ocrotirea binelui public”. După ce „şi” a fost încadrat schematic, competenţele specifice celor trei autorităţi au fost definite, în sensul în care cumulul calităţii de deputat sau senator cu cea de membru al guvernului atrage competenţa camerei din care face parte pentru a cere urmărirea penală.
Disputa în jurul condiţiilor de posibilitate a anchetării miniştrilor-parlamentari a mutat accentul pe Curtea Constituţională, care a fost scoasă din registrul de veghe al echilibrului între puteri şi pusă să arbitreze conflictele dintre puteri. De câteva ori, însă, CCR nu s-a putut abţine să nu joace puţin pe propriul teren, preşedintele Curţii, Ioan Vida, creând dispute suplimentare, prin câteva declaraţii publice date de-a lungul procesului decizional. Amploarea pe care a luat-o dezbaterea poate fi citită ca interes pentru problemele de ordin constituţional, ceea ce ar constitui un plus al vieţii sociale şi politice sau, mult mai cotidian, ca mutare a bătăliilor politice la CCR. Cet este că dezbaterea a reuşit să numească şi să definească actorii, precum şi procedura prin care un ministru ajunge în faţa justiţiei. După ce încă din 1866 se pune problema responsabilităţii penale a membrilor guvernului, în termeni aproape identici, abia prin decizia din 2008, CCR a clarificat limitele şi competenţele fiecărei puteri. Constituţia din 1866 prevede, la art. 101 că, pentru cercetarea miniştrilor, „fiecare din ambele adunări, precum şi Domnul au dreptul de a acuza şi a-i trimite în judecată dinaintea Înaltei Curţi de Casaţiune şi Justiţie". Zece ani mai târziu, apare şi primul caz în care se încearcă trimiterea în judecată a unor miniştri din cabinetul Lascăr Catargiu (1871-1876), dar episodul se încheie, înainte ca demnitarii să ajungă în faţa justiţiei.
joi, 25 martie 2010
Sa plecam, sa plecam de aici
Unde nu intra de la bun inceput in calcul. Vital este sa pleci din Romania, ca si cum acolo, de partea cealalta a frontierei, viata ne asteapta uitandu-se nervos la ceas.
"Trebuie neaparat, neaparat sa plec", imi spune o amica care, oricat ar vrea, nu isi poate ascunde blandetea de a fi. Ar vrea un copil, dar nu aici. "Nu vreau sa stie limba romana", si o spune fara ranchiuna data de deceptiile care schimonesc. Ca si cum pana si limba asta ar fi blestemata sa te poarte inapoi.
"Trebuie neaparat, neaparat sa plec", imi spune o amica care, oricat ar vrea, nu isi poate ascunde blandetea de a fi. Ar vrea un copil, dar nu aici. "Nu vreau sa stie limba romana", si o spune fara ranchiuna data de deceptiile care schimonesc. Ca si cum pana si limba asta ar fi blestemata sa te poarte inapoi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
